Cum îţi transformă Dumnezeu creierul? Motivul pentru care oamenii cred în divinitate e mai important decât aceasta
0Credinţa există dinainte de Dumnezeu actual şi va exista dincolo de creştinism, dar ce o stârneşte? Şi, mai ales, de ce credem? Un ateu a încercat să afle asta în urmă cu patru ani şi alţi cercetători încă mai derulează diverse experimente. Iată la ce concluzii au ajuns.
Andrew Newberg a scris în 2010, împreună cu Mark Waldman, cartea „Cum ne schimbă Dumnezeu creierul“. El spune că atunci când a comparat activitatea cerebrală a unui ateu cu cea a călugărilor franciscani şi budişti a observat o diferenţă între cele două categorii de oameni. „(Creierul ateului) prezenta o activitatea mai mare în regiunea care controlează emoţiile şi atenţia. Creierul său părea să funcţioneze într-un sens mai analitic (decât al celorlalţi) chiar şi în perioadele de repaus“, spune Newberg, citat de The Telegraph.
Newberg a vorbit şi despre acele episoade de „posedare“, când oamenii intră într-o stare cerebrală paralelă celei obişnuite, de zi cu zi. „Scanarea creierului unor astfel de oameni, faţă de călugării budişti, prezintă rezultate diferite. Există o activitate susţinută în regiunea lobului frontal, în zonele dedicate concentrării, dar totodată se observă şi o scădere a activităţii în aceeaşi regiune, ceea ce le dă lor senzaţia că altcineva îi controlează“, a spus Newberg. În cazul persoanelor care trec prin astfel de momente, el a mai observat o scădere a activităţii în lobul parietal, care controlează orientarea în timp şi spaţiu. „Astfel ajungi să te simţi pierdut, fără control asupra ta“.
În urma cercetărilor sale, Newberg a ajuns la concluzia că ceea ce oameni iau drept experienţe mediate de Dumnezeu sunt, de fapt, efecte indirecte ale proceselor biologice, chimice şi psihice din creier. „Pare că am avea un creier în care a fost inclusă capacitatea de a dezvolta experienţe transcedentale, şi asta extrem de uşor, întărindu-ne credinţa într-o forţă divină“, a explicat Newberg. Dacă cultural suntem diferiţi, biologic nu, de aceea am ajuns să dezvoltăm un soi de divinitate în fiecare cultură, dar de fiecare dată cu aceleaşi caracteristici.
Dominaţia credincioşilor
În prezent, creştinismul cu cele două feţe ale sale este cea mai răspândită credinţă, având un singur Dumnezeu, care se împarte în mai multe instanţe (ex.: Iisus Hristos - fiul; Sfântul Duh; şi diverşi sfinţi). În cele mai multe ţări ale lumii, credincioşii (indiferent de divinitate) sunt majoritari în dauna ateilor sau agnosticilor, dar asta nu înseamnă că sunt încrezători şi în puterea credinţei lor. Patrick McNamara, profesor de neurologie la Universitatea din Boston, susţine că cercetările sale în domeniul neuroteologiei (sau bioteologiei) au ajuns să supere ambele tabere.
„Eu sunt atacat de toată lumea. Ateii mă urăsc, deoarece spun că religia poate avea o bază în creier, iar fundamentaliştii creştini mă urăsc, deoarece spun că religia nu este decât un impuls cerebral“, a afirmat McNamara. Graham Ward, profesor la Universitatea Oxford, spune că ar trebui să fim atenţi la altceva, înainte de a explica de unde „vine“ Dumnezeu. „Religia este strâns legată de atâtea civilizaţii şi de atâtea războaie, are o putere mitologică atât de mare, încât noi trebuie să înţelegem cum funcţionează şi să fim atenţi la pericolele pe care le poate naşte“.
În anii '90, Michael Persinger, un neurocercetător, şi-a creat „propriul“ Dumnezeu. Mai precis, a creat o cască de alterare a activităţii cerebrale, astfel încât cei care o purtau să creadă că şi-au întâlnit divinitatea în care cred. În 80% din cazuri, oamenii au spus că au simţit în cameră o prezenţă divină. Profesorul Richard Dawkins, unul dintre cei mai vocali atei ai acelor vremuri, a testat casca în 2001. El a spus că nu l-a întâlnit pe Dumnezeu, dar respiraţia şi senzaţiile tactile i-au fost alterate. În apărarea experimentului său, Persinger a spus că Dawkins are o sensibilitate mai scăzută în lobul temporal, de aceea nu l-a „cunoscut“ pe Dumnezeu.
Experimentul lui Persinger
Integrarea socială intermediată de credinţă
McNamara a mai observat ceva în cercetările sale, şi anume că îţi poţi pierde credinţa pe măsură ce suferi de o anumită boală neurodegenerativă, cum ar fi Parkinson. „Un subgrup care era destul de religios şi-a mai pierdut din credinţă pe măsură ce boala a avansat“, a spus acesta. El bănuieşte că religiozitatea are de a face cu activitatea dopaminei din lobul prefrontal. „Aceste regiuni sunt responsabile de activităţile mai complexe, astfel că oamenii care suferă de Parkinson ajung mai greu să trăiască experienţe religioase complexe“.
Dincolo de a crede sau nu într-un Dumnezeu care îţi oferă viaţă veşnică fericită, McNamara vede alt beneficiu al credinţei, unul pentru care mulţi credincioşi se leagă de un anumit cult: integrarea socială. „Când religia funcţionează aşa cum ar trebui - fără kamikaze care vor să-i omoare pe necredincioşi -, atunci ne sunt inhibate anumite impulsuri. Activităţile religioase precum rugăciunea, ritualurile, abstinenţa ne întăresc capacitatea de a rezista impulsurilor primitive“, a spus McNamara.
Religia, prin orice cult disponibil, oferă o reţea socială reală în care există un „admin“: preotul sau cel care îşi ia acest rol, „prieteni“: oamenii pe care îi cunoşti şi cu care împărtăşeşti anumite experienţe şi „cunoscuţi“: oameni din acelaşi mediu care te înţeleg pur şi simplu prin apartenenţă. Dumnezeu poate sau nu să aibă un loc în creierul nostru, dar cu siguranţă anxietatea socială, frica de singurătate şi lipsa de prieteni au loc, iar în momentul în care se dezvoltă pot face mult rău individului. „Să fii parte a unui grup e foarte important, din punct de vedere psihologic. În perioade de prosperitate, oamenii tind să pună la îndoială mişcările mari (ex.: religia), dar în perioade de criză economică, sporesc mişcările fundamentaliste“, a mai spus McNamara.
[<a href="//storify.com/razvanbaltaretu/afl-mai-multe-5" target="_blank">View the story "Află mai multe" on Storify</a>]