Ziua în care 400.000 de români și-au cerut drepturile. Cum a reacționat Guvernul României la prima grevă generală din istoria țării

Acum 105 ani, între 20 și 28 octombrie 1920, a fost declanșată prima mare grevă generală din istoria României. Sărăcia și exploatarea din partea patronatului, ca și ineficiența actelor legislative au scos în stradă peste 400.000 de muncitori români, zguduind din temelii societatea.

La începutul secolului XX, producția industrială în România începuse să capete avânt. Evident, nu ca în statele foarte dezvoltate din Occidentul european, dar era un start promițător. Existau activități în minerit, metalurgie, fabricarea mașinilor electrice, producția de acumulatori, industria textilă și multe altele. Muncitorii deveneau o categorie socială tot mai bine reprezentată mai ales în marile orașe ale regatului, unde exista o forță industrială și de producție sporită.

Mulți proveneau din mahalale orașelor dar și din mediul rural. Cei mai mulți aveau o viață grea, fără un program de muncă bine reglementat, lefuri mizere și condiții de muncă dificile. De multe ori, atunci când se îmbolnăveau, muncitorii erau înlocuiți fără scrupule și concediați sau nu erau plătiți pentru perioada de recuperare. Lucrurile s-au complicat și mai mult după ce România a trecut prin Marele Război. Nemulțumirile muncitorilor, viața tot mai grea, dar și propaganda socialistă a dus la izbucnirea primei mari greve generale din istoria României. A fost o mișcare cu un impact deosebit în societate, fiind însă înăbușită în mod brutal de autorități. 

O Românie sărăcită de război 

După o perioadă de Belle Epoque de la finele secolului al XIX lea și până la Primul Război Mondial, în care România a cunoscut o dezvoltare substanțială, după 1919, România Mare era o țară aproape de colaps economic. Primul Război Mondial a fost o calamitate pentru țara noastră. În primul rând teritoriul național a fost ocupat pe jumătate și jefuit crunt de cuceritori. Bolile, sărăcia dar și pierderile și cheltuielile uriașe au minat economia românească. La finele Marelui Război, se estimează că 60% din industria românească era distrusă. La nivel de infrastructură, drumurile erau praf, iar 30% din rețeaua de căi ferate impracticabilă. Din cauza distrugerii terenurilor agricole, mai ales a celor din sud, recoltele au fost compromise, iar producția agricolă aproape s-a prăbușit. România ajunsese să importe cereale, în proporție de 48%. 

Pagubele de război se ridicau la 72 de miliarde de lei aur. Prin Conferința de Pace de la Paris, România a primit despăgubiri de numai 3.1 miliarde lei. În plus, Marea Unire a adus noi provocări administrative și economice. În anul 1919, Regatul României a ajuns să aibă o suprafață de 295.641 kilometri pătrați, adică aproape dublu față de perioada anterioară războiului. Costurile unirii au fost destul de mari, fiindcă trebuia realizată unificarea monetară, o nouă rețea administrativă, plus integrarea socială, educațională și administrativă a noilor locuitori în Regat. Nu mai vorbim de faptul că a crescut mult numărul de funcționari ai statului, forțele de ordine, dar și toți bugetarii pe educație și sănătate. Asta însemnau costuri foarte mari. Conform unui studiu, „Evoluţia Economică a României (1859 - 1947)”, publicat de Institutul de Economie Naţională al Academiei, leul era foarte afectat de inflație, după Primul Război Mondial.  

Abuzurile patronilor, muncitorimea în pragul disperării

Deși țara și populația era destul de afectate de efectele și criza post-belică, răspunsul statului a fost ineficient la problemele sociale apărute. Guvernul generalului Alexandru Averescu, avându-l la interne pe Constantin Argetoianu, încerca să conducă țara cu mână de fier, de frica unor revolte, revoluții sau mișcări sociale grave, cauzate de sărăcia de după război. Cea mai mare temere era organizarea unei revoluții de factură bolșevică ca în Rusia. În schimb viața muncitorilor era tot mai grea. Patronii de uzine, fabrici, mine, ateliere CFR și alte unități de producție, doreau să stingă cât mai rapid pierderile suferite în război și eventual să obțină și profit.

Cei care au suferit cel mai mult, în acest proces, au fost muncitorii. Multe unități de producție au prelungit programul de muncă la 12 ore, salariile, și așa mizerabile, au fost reduse, muncitorii nu aveau dreptul la zile libere sau concedii. În plus, din 20 decembrie 1909, prin legea Orleanu, mișcările sindicale ca și grevele erau interzise. Nu mai vorbim de faptul că prețurile la alimente și bunuri de bază au explodat. Adică, până în 1921, pâinea s-a scumpit de opt ori, laptele de 10 ori, carnea de porc de 11 ori iar vinul de 15 ori. Era dezastru iar muncitorii erau la capătul răbdărilor. 

Oamenii ies în stradă

Nemulțumirile și disperarea muncitorilor au încurajat apariția curentelor politice de stânga. Încă din secolul al XIX lea socialismul a început să prindă în rândul clasei muncitoare. Așa au apărut pe 31 martie 1893 Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR), fondat la București de intelectuali de stânga printre care Vasile Morțun, Constantin Dobrogeanu Gherea, Ioan C. Frimu și Ioan Nădejde. Intelectualii din PSDMR militau pentru programul de lucru de opt ore, impozit progresiv, credite accesibile pentru muncitori și țărani, vot universal dar și egalitatea între sexe. Ideile socialiste sunt transmise mai ales prin intermediul unor ziare și reviste precum „Contemporanul” și „Lucrătorul român”.

În timpul Primului Război Mondial pe fondul revoluției bolșevice din Rusia, în România încep să apară tot mai multe idei comuniste în rândul muncitorilor. De altfel, o parte a muncitorilor pătrunși de această ideologie încep să se organizeze în primele celule comuniste de pe teritoriul României. Aceștia militau pentru revoluție și schimbarea ordinii sociale. 

De cealaltă parte social-democrații militau pentru drepturile muncitorilor și schimbarea raporturilor în societate, dar pe cale democratică, parlamentară, nu revoluționară. Pe 14 noiembrie 1918 sindicatele muncitorești au putut să-și reia activitatea în mod legal. Au urmat și primele mișcări sindicale și greve. Pe 29 octombrie 1918, minerii de la Petroșani au declarat grevă generală. Asta după ce anterior, pe 1 septembrie 1918, muncitorii de la Tipografiile din Iași cer program de muncă de opt ore. Cea mai dramatică grevă a anului 1918, a avut loc pe 26 decembrie 1918.

Aproximativ 600 de muncitori de la tipografiile din București, „Sfetea” şi „Minerva”  au intrat în grevă, solicitând îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, creşterea salariilor și ziua de muncă de 8 ore. Văzând că nu le sunt îndeplinite revendicările, ies la un protest pașnic în Capitală îndreptându-se către Ministerul Industriei și Comerțului.  În momentul în care au ajuns în Piaţa Teatrului Naţional, tipografii s-au trezit față în față cu unități militare din cadrul regimentelor de vânători de munte. Soldații, la ordinele ofițerilor, au deschis focul asupra manifestanților, ucigând zeci de persoane. Marii intelectuali ai vremii, mai ales cei cu convingeri socialiste au condamnat gestul represiv al Guvernului. În 1919, mișcările muncitorilor au continuat cu greve la minele din Lupeni, atelierele CFR din mai multe localități dar și cu mișcările petroliștilor din Valea Prahovei.

Prima grevă generală din istoria României

Guvernul Averescu-Argetoianu nu a reușit să dezamorseze situația tensionată. Ba chiar au făcut lucrurile și mai grave pentru că nu au luat nicio măsură de îmbunătățire a situației sociale a muncitorilor. Nici măcar nu au fost interesați să-i asculte.

În acest context, pe 20 octombrie a izbucnit greva generală în România. Întâi la București dar mai apoi s-a extins la toate marile orașe, unde existau unități de producție. Muncitorii din Iași, Cluj, Oradea, Brașov, Timișoara, Ploiești, Galați și Anina au oprit munca și au intrat în grevă generală. Erau angajați ai morilor Asan, de la fabrica de bere Luther, de la metalurgia Vulcan, de la atelierele CFR din localitățile, de la fabricile de țigarete și chiar de la Arsenalul Armatei. Muncitorii se grupau în comitete de grevă, în sindicate și asocieri. Propaganda socialistă era în floare și mergea ca unsă în rândul oamenilor care nu mai aveau ce mânca și cereau disperați drepturi. 

„Săptămîna trecută reprezentanţii muncitorilor de la căile ferate din Ardeal şi Banat s-au întrunit la Cluj spre a se înţelege ce au de făcut faţă de situaţia imposibilă în care au ajuns în timpul din urmă, după ce cererile lor de îmbunătăţirea situaţiei materiale au fost respinse din partea guvernului. S-a constatat că lucrătorii căilor ferate trăiesc din salarii lunare de 400-500 lei ceea ce nu le ajunge nici pentru procurarea celor mai de trebuinţă lucruri.(...) S-a hotărît a se aduce la cunoştinţa guvernului că muncitorii căilor ferate nu-şi mai iau răspundere pentru serviciul ce-l fac, căci flămînzi nu poţi depune munca întreagă. Iar întrucît guvernul nu va grăbi a îndrepta stările, lucrătorii ceferişti se vor simţi siliţi a intra cu toţii în grevă sau spre a ieşi din serviciul căilor ferate, căutîndu-şi ocupaţie într-altă parte”, se arăta în „Tribuna Socialistă” din septembrie 1920.

Se preconizează că peste 400.000 de muncitori din toată țara au oprit lucrul pe termen nelimitat până la îndeplinirea revendicărilor. Adică, program de lucru de opt ore, creșterea salariilor, recunoașterea și respectarea zilelor de odihnă și de boală și multe altele, ridicarea cenzurii și libertatea mișcărilor sindicale muncitorești. 

În loc să rezolve situația, Guvernul a operat arestări și a instituit cenzura

În fața unei asemenea situații, cu o economie parțial blocată de greve, Guvernul Averescu a reacționat opresiv. Mai precis, a mobilizat rezerviști pentru a munci în fabricile unde munca nu putea fi oprită și a început să trimită armata pe străzi, ca în decembrie 1918. A fost declarată stare de asediu, au fost dizolvate sindicatele iar presa a fost cenzurată.

Unități militare conduse de ofițerii care au ordonat deschiderea focului asupra tipografiștilor din fața Teatrului Național din București, au fost trimise în cartierele muncitorești. Mai mult decât atât, deși a fost o grevă pașnică, s-a trecut la arestări. Mii de muncitori, în special lideri ai grupurilor de greviști, au fost arestați și judecați pentru crimă contra siguranței statului. Șapte lideri ai greviștilor au fost condamnați la 5 ani de muncă silnică.