Strămoșii sandvișului. Ce mâncau oamenii grăbiți în Antichitate
0Mâncarea stradală sau fast-food-ul pare o invenție recentă. Istoria mâncării preparate și servite pe loc indică începuturile sale prin secolul al XIX lea sau cel mai devreme în secolul al XVIII lea, cu celebrul Sandwich. Descoperirile arheologice spun însă o cu totul altă poveste.
Conform istoriei culinare primul restaurant fast food din lume este considerat White Castle și a fost deschis în Wichtia, Kansas în anul 1921. White Castle oferea clienților hamburgeri la preț redus și este considerat localul care a deschis drumul industriei mondiale de fast-food. În general, aceeași istorie culinară precizează că majoritatea preparatelor de fast-food au fost inventate prin secolul al XIX lea, și aici ne referim la hamburgeri, cartofi prăjiți și hot-dog. Deși istoria mâncării stradale, de tip fast-food, iată pare recentă, originile sale sunt extrem de vechi. Nici britanicii, nici americani și nici un alt popor nu au inventat fast-food-ul.
Pur și simplu l-au regăsit și l-au transformat într-o industrie modernă a mâncării stradale. Așa cum arată istoricii dar și descoperirile istorice, părinții și maeștrii fast-food-ului nu au cei care au inventat companiile pe care astăzi le găsim aproape în fiecare oraș din România, ci chinezii, romanii și mesopotamienii. Cei mai rafinați și cu bucătăria stradală cea mai bine organizată au fost bineînțeles romanii. Ba chiar s-au și păstrat câteva rețete adevărate de fast food, inclusiva una care precede hamburgerul modern. Și care culmea, sună chiar mai delicios.
Prima vânzare, „la fereastră” acum 5000 de ani
Primul „restaurant fast-food” atestat în istorie datează de acum 5200 de ani. Este vorba despre o descoperire arheologică din anul 3200 îHr, în orașul mesopotamian Godin Tepe. Deși acesta se află pe teritoriul Iranului de Vest, în perioada amintită, a făcut parte din confederația elamită, cu centrul în Mesopotamia (din Irakul de astăzi). În zona economică a orașului, probabil în zona cu piețele cele mai aglomerate, arheologii au descoperit clădiri cu o fereastră către stradă, lucru puțin obișnuit în aceea perioadă. În plus, în acele clădiri se aflau facilități pentru gătit rapid. Adică o vatră, o mulțime de boluri și resturi alimentare. Semn că la Godin Tepe era o adevărată rețea de „restaurante fast-food” care ofereau hrană rapid, negustorilor sau celor care aveau treabă în zona cea mai importantă a orașului. Bolurile, aproape de unică folosință, erau cel mai probabil folosite pentru a oferi mâncarea la pachet sau să poată fi consumată din mers.
Maeștrii mâncării stradale din Orient
Tot în Asia, s-a dezvoltat unul dintre cele mai bune sisteme de mâncare stradală din istoria umanității. Încă din timpul dinastiei Zhou care a domnit în perioada 1046 ÎHr-256 îHr, în China Antică au apărut localurile specializate în mâncare stradală. Erau o parte importantă a vieții de zi cu zi, mai ales în orașele aglomerate, unde o bună parte a populației nu avea timp să gătească și prefera să mănânce rapid, chiar din mers. Din acea perioadă renumite sunt preparatele de genul jianbing sau roujiamo. Jianbing era niște clătite sărate făcute rapid pe o plită mare și umplute cu diferite ingrediente, de la ouă la carne, legume și multe sosuri.
Asemănătoare cu acele crepe sărate vândute astăzi pe la chioșcurile de fast-food. Roujiamo era niște sandvișuri cu diferite tipuri de carne și legume, sățioase și delicioase. Tradiția fast-food a continuat la chinezi și în evul mediu. În anul 1200 d.Hr., țăranii chinezi se bucurau de supa de sânge, care era vândută atât în restaurante ieftine, cât și la banchetele de lux. În orașele mari, vânzătorii vindeau această mâncare și alte mâncăruri calde din cazane și coșuri în vitrine, destinate oamenilor care lucrau până târziu în noapte. Restaurantele publice, o caracteristică destul de rară a lumii antice, deserveau atât bogații, cât și săracii, iar majoritatea restaurantelor erau deschise până târziu. De fapt, Hangzhou, China, a fost, se pare, primul restaurant adevărat unde clienții puteau comanda mâncare direct dintr-un meniu.
Mâncarea stradală din Roma Antică: savoare, imaginație și eficiență
Cel mai probabil nimeni nu a reușit să-i egaleze pe romani în materie de fast-food. Imperiul Roman și-a extins fruntariile din Scoția până în Irakul de astăzi și din Germania până în Sahara. Prin tot imperiul circulau nu doar informații, civilizație, cultură dar și gastronomie. În acest imperiu multinațional au apărut preparate culinare greu de egalat, până și astăzi, prin rafinament, savoare și inedit. Romanii au devenit rapid maeștrii ai mâncării stradale. Erau marile orașe romane unde oamenii trebuiau să mănânce rapid și să plece la treabă. În vânzoleala forumurilor cei care știau să ofere hrană rapid și bine dădeau lovitura. Descoperirile arheologice au scos la iveală în mai multe orașe romane prezența unor locații asemănătoare restaurantelor fast-food de astăzi.
Aveau o tehghea centrală, cu numeroase spații pentru toate tipurile de ingrediente sau alimente puse la vânzare. Pe fiecare spațiu pentru depozitare era desenat ingredientul respectiv, ca un fel de meniu din care clienții puteau alege. Aceste restaurante fast-food romane purtau numele de „popinae” și erau amplasate în zonele comerciale, dar și în cele mai accesibile și aglomerate zone ale orașului. Printre cele mai bine conservate „popinae” au fost descoperite în Pompei, orașul roman îngropat de erupția vulcanului Vezuviu în anul 79 d Hr. Aceste „popinae” aveau tejghele din zidărie, cu locuri speciale pentru depozitat alimente, dar și pentru oale de gătit. Erau un fel de autoserviri fiindcă clienții își puteau alege singuri terci, șuncă, tocană și alte delicii culinare. Pereții erau adesea pictați cu fresce care reprezentau preparatele culinare disponibile în aceea perioadă.
Strămoșul hamburgerului, dar și al aripioarelor picante
O parte a acestor „popinae” descoperite în orașele romane erau pentru categoriile de jos. Pentru orășenii ceva mai înstăriți erau alte „restaurante” stradale cu adevărate delicatese. De exemplu, arheologii au găsit în fostul oraș insular Pollentia (Palma de Mallorca) un „snack-bar” care servea aripioare picante, dar și păsări fripte, crocante și aromate. Această taberna era din secolul I d Hr și avea în meniu sturzi. Adică niște păsări mici, cântătoare, despre care specialiștii credeau că erau servite doar la mesele bogătașilor romani. La Pollentia iată-le disponibile și pentru popor.
Într-o fosă a unei taberna din secolul I, au fost descoperite oase de la sute de sturzi cântători gătite, consumate până la os, iar resturile aruncate. Bucătarii bogătașilor romani, înainte de tăiere, îngrășau sturzii cu smochine. În tavernele stradale le era rupt coșul pieptului pentru aplatizare și erau puși la prăjit, rezultând o mâncare crocantă și delicioasă. În „Apicius” , o carte de bucate cu autor anonim din secolele IV-V d Hr, este prezentată rețeta unui strămoș al hamburgerului. Preparatul se numea Isicia Omentata și era vorba despre o piftie aplatizată din carne tocată asezonată cu piper, sare, muguri de pin, vin și sos.