Originea numelui „România”. Când a fost pomenit prima dată și cum își spuneau vechii români

Numele țării noastre a fost pomenit, în forma actuală, pentru prima dată, în secolul al XIX-lea, devenind oficial de la jumătatea aceluiași veac. Cu toate acestea au existat variante ale numelui România și în Evul Mediu.

Țara în care locuim se numește, astăzi, România. A rămas cu aceleași granițe din anul 1946 și este un stat relativ tânăr în Europa. S-a format după Mica Unire din 1859 și a devenit stat independent recunoscut oficial după 1881. Cu toate acestea, teritoriul carpato-danubiano-pontic, acolo unde se află astăzi România, are o istorie îndelungată și zbuciumată. Când a apărut numele de România și în ce context, a fost un subiect de amplă cercetare și documentare, în arhive, făcute de numeroși specialiști. Totodată chiar numele dat acestui popor, români, a suscitat un major interes, mai ales în perioada justificării necesității independenței și mai apoi a României Mari. 

Când a devenit România recunoscută oficial

Pe teritoriul României au trăit comunități umane încă din paleolitic. A fost o zonă de confluență, străbătut de numeroase popoare vechi sau inclus în diferite structuri administrativo-militare - de la Imperiul Roman și până la Țaratul Bulgar, Imperiul Bizantin sau Regatul Ungariei. Abia în secolul al XIV-lea, la est și la sud de Carpați s-au format primele structuri politice românești independente, purtând numele în istoriografie de Principatele Românești - Moldova și Țara Românească. Cel mai probabil, în Evul Mediu, Țara Românească purta numele de Valahia.

Începând cu veacul al XV-lea, cu câteva întreruperi marcate de domniile unor voievozi războinici, Principatele au plătit tribut Imperiului Otoman și au fost incluse ceva mai târziu și în sistemul lor de vasalitate, cu obligații militare, dar mai ales economice.

Propriu-zis, Principatele Române s-au aflat până către sfârșitul secolului al XIX-lea, într-o formă sau alta, sub control otoman. Unificarea celor două Principate a avut loc în 1859, după războiul Crimeii dintre ruși și turci, un prilej unic și nesperat în istoria românilor.

Inițial statul nou format s-a numit Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, ulterior, în 1862 primind denumirea de Principatele Unite Române. Abia după constituția din 1866, noul stat se va numi oficial, în documente, România, așa cum se precizează chiar la articolul I. Noul stat își va obține independența, 12 ani mai târziu, în urma războaielor ruso-turce din Balcani, în perioada 1877-1878. Abia în 1881, la Berlin, independența Regatului României a fost recunoscută oficial. 

De la Romandiola la România

România înseamnă practic „țara românilor”, iar numele său a fost pomenit pentru prima dată în mod oficial în anul 1816. Mai precis, Dimitrie Phillipide, un grec, publică în acel an, la Leipzig, „Istoria României” și „Geografia României”, referindu-se la spațiul locuit de români, în Principate. Pentru unii specialiști, acesta a fost actul de naștere al numelui țării noastre.

În realitate, arată alte izvoare, diferite forme ale substantivului propriu „România” puse în legătură cu teritoriile locuite de români au existat încă din Evul Mediu. Un document din secolul al XVI-lea este grăitor în acest sens. Este vorba despre o solicitare trimisă de un iezuit maghiar, prin care se cere Papalității înființarea la Roma a mai multor colegii printre care unul dedicat și „Valahiei sau Romandiolei cum i se mai spune”. Propriu-zis, Valahiei, adică Țării Românești, i se spunea și Romandiola sau Romaniola. Cel puțin în zona italiană. De altfel, aceeași denumire este folosită în secolul al XVII-lea, de un alt italian, Giacomo Luccari și de Felmer, un învățat german din secolul al XVIII-lea. 

Își spuneau „rumâni”

Formarea poporului român a fost un proces complex început undeva după cucerirea romană a Daciei și finalizat undeva către secolul al VIII-lea, când sunt atestate primele culturi arheologice considerate stră-românești. Cum își spuneau românii la începuturi, nu știe nimeni. Cert este, însă, așa cum arată mai multe izvoare istorice, este că în Evul Mediu, obișnuiau să-și spună „rumâni”, iar limbii lor - „limba râmlească”.

Cronicarii străini îi numeau valahi, dar așa cum arată cronicarii cunoscuți din Evul Mediu românesc, românii nu și-au spus niciodată așa. În secolul al XVII-lea, Miron Costin scria că atât moldovenii, cât și muntenii sau oltenii și-au spus mereu „rumâni”.

„Şi cât au trăit românii, până la pustiirea lor de pe aceste locuri deschise şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l-au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal.(...) Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, românii au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, adică rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: „Știi moldoveneşte?”, ci „Știi rumâneşte?”, adică râmleneşte”, scria Miron Costin.

La rândul lor, mai mulți cronicari străini cunoscători ai spațiului românesc au precizat că populația din Principate era vorbitoare a unei limbi latine, pe care italienii o pot înțelege și că își spun „români“. „Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii românește?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român”, scria Verancsics, un cronicar ungur din secolul al XVI-lea. Același lucru, și în același veac, îl spune și italianul Francesco della Valle. „Se denumesc români în limba lor“, scria acesta.