Iubirea devastatoare a lui George Enescu pentru Prințesa Cantacuzino. Chinul cumplit îndurat de dragul Marucăi

După o poveste de iubire care i-a chinuit întreaga existenţă, cu o femeie ce nu i-a aparţinut niciodată cu adevărat, George Enescu a murit în primele ore ale zilei de 4 mai 1955, departe de România. Este vorba despre dragostea devastatoare dintre muzician și Maruca, Prinţesă Cantacuzino.

Două femei - o prinţesă şi o regină - aveau să-i marcheze începutul de drum, oferind-i protecţie şi sprijin. Principesa Elena Bibescu, amfitrioană a unuia dintre cele mai cunoscute saloane artistice ale momentului, l-a ajutat să-şi facă debutul fulminant în capitala Franţei. Iar în România, regina Elisabeta, soţia lui Carol I, (poeta Carmen Sylva), îi oferea, de asemenea, prietenia ei, căreia Enescu i-a datorat invitaţiile în saloanele de la Peleş sau de la Palatul Regal şi... întâlnirea cu femeia care avea să-i schimbe viaţa: Maruca, Prinţesă Cantacuzino.

În acea seară, în care „Poema română” se auzea pentru prima dată în sala Ateneului, George Enescu o întâlneşte pentru prima dată. La 19 ani, Maruca Rosetti Tescanu devenise de aproape un an prinţesă, prin căsătoria cu prinţul Mihai (Mişu) Cantacuzino. La momentul acelei întâlniri, când îi este prezentat compozitorul, îl laudă ca pe un copil, iar conversaţia lor se sfârşeşte în câteva clipe. Dacă atunci s-a îndrăgostit de ea George Enescu rămâne un mister. Cert e că, peste câţiva ani, când avea s-o reîntâlnească pe o terasă de la Peleş, povestea începea cu adevărat.

„Bărbat, zeu sau demon?”

"Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană”.

Aşa îşi aminteşte Maruca prima lor întâlnire, în memoriile intitulate „Lumini şi umbre”. „Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasiinconştient... Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa.” Dragostea dintre cei doi s-a aprins şi a început să ardă în anii următori, plină de orgolii şi reproşuri. Pe atunci Maruca avea 28 de ani, doi copii dintr-o căsnicie lipsită de pasiune, cu fiul unuia dintre cei mai bogaţi oameni din România, şi purta cu ea drama de a-şi fi surprins soţul în dormitorul propriei surori. Este perioada în care Maruca vrea să divorţeze, deşi, după cum tot ea mărturiseşte: „Nu aveam nicicum intenţia să mă căsătoresc cu George Enescu, dar voiam să fiu liberă în faptele şi gesturile mele, să trăiesc din plin ceea ce mi se oferea, cu conştiinţa împăcată”. Pasiunea lui chinuitoare e cel mai bine surprinsă tot de cuvintele prinţesei:

„Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână”.

O curtează sub ochii soțului

Povestea de dragoste dintre George Enescu şi Maruca, Prinţesă Cantacuzino, a început într-o seară, la Castelul Peleş.

Pentru Enescu, întâlnirea cu Maruca a reprezentat un moment decisiv şi începutul unei legături furtunoase. Ea era căsătorită cu Mişu Cantacuzino, iar el avea să înceapă atunci s-o curteze asiduu -, prinţul tolerează acest amor chiar dacă se întâmplă adesea chiar sub privirile lui, în Palatul Cantacuzino, unde tânărul îndrăgostit nebuneşte e dispus să devină aproape un „cântăreţ de curte”, căci toată lumea din mediul lor îi cunoaşte statutul. Dar Mişu refuză să divorţeze, iar lui Enescu nu-i rămâne decât să îndure cu stoicism privirile ironice şi să se mulțumească ani întregi cu o legătură în care prinţesa îi răspunde cu o pasiune pe măsură.

„Iubirea imposibilă” nu se sfârşeşte nici atunci când George îşi reia seria concertelor în străinătate, de unde îi trimite Marucăi scrisori de dor sfâşietoare. În 1928, Mişu Cantacuzino moare într-un accident de maşină pe Valea Prahovei, eliberându-şi astfel soţia. Dar dispariţia lui nu înseamnă nici pe departe sfârşitul suferinţei pentru Enescu.

Chinuit de gelozie

Maruca se îndrăgosteşte în acea perioadă de filosoful Nae Ionescu, care era cu doisprezece ani mai tânăr decât ea. În toată această vreme, Enescu a iubit-o pe prinţesă cu aceeaşi forţă şi a aşteptat, acceptând adesea situaţii cumplite.

În timp ce compunea, la Tescani, celebra operă „Oedip”, era chinuit de gelozie, căci Maruca se desfăta cu Nae Ionescu în nopţi de amor pasionale. Relaţia lor durează şapte ani, dar când Maruca avea în jur de 55 de ani, Nae Ionescu rupe relaţia. Într-o depresie cumplită, prinţesa îşi dă foc, iar cel care o îngrijeşte este acelaşi Enescu. La 57 de ani, cu chipul desfigurat, femeia considerată una dintre marile frumuseţi ale epocii acceptă să fie soţia lui. Suferinţele nu se sfârşesc. Comuniştii le vor confisca proprietăţile, iar cei doi soţi, rămaşi fără niciun venit, se refugiază la Paris, într-un apartament modest din Rue de Clichy. Enescu se vede silit să dea concerte oriunde, ca să se poată întreţine. Maruca moare în 1969, la 14 ani după dispariţia lui Enescu. Prinţesa nu-şi trece pe piatra de mormânt niciun titlu nobiliar. Doar „Maruca Enescu, născută Rosetti Tescanu”.

A murit departe de România

La 74 de ani, după o viaţă în care a urcat pe cele mai mari scene ale lumii, a realizat compoziţii care l-au transformat în cel mai mare muzician român al tuturor timpurilor şi unul dintre cei mai importanţi ai lumii, după o poveste de iubire care i-a chinuit întreaga existenţă, cu o femeie ce nu i-a aparţinut niciodată cu adevărat, George Enescu a murit în primele ore ale zilei de 4 mai 1955, departe de România. Fusese grav bolnav aproape un an, iar mâna stângă nu şi-o mai putea folosi din cauza unei paralizii. A fost înmormântat în cimitirul Père Lachaise din Paris, alături de Georges Bizet.