De unde-și procurau partizanii armele: „Deprinsesem mânuirea armelor de mic copil“
0Nu de puține ori, între partizani și milițieni s-au dat lupte grele. Dacă oamenii regimului erau înarmați de stat, luptătorii anticomuniști aveau propriile rezerve.
Nicolae Ciurică, partizan în gruparea colonelului Ion Uță, a povestit publicației „Podul“ că, după venirea comuniștilor la putere, satele erau pline de tot soiul de arme și muniții încă din vremea războiului. „Cele mai multe le-a procurat colonelul Ion Uță, care păstrase relații și legături cu numeroși militari deblocați sau activi, doar comandase Regimentului 97 din Lugoj. Nu i-a fost deloc greu să strângă armament, fiindcă oamenii își puneau speranțele în lupta partizanilor și așteptau izbucnirea unui război care să ducă la prăbușirea regimului comunist“, a dezvăluit el.
Alte arme proveneau din vechiul depozit de armament de la Jimbolia pe care nemții îl părăsiseră. „De exemplu, în perioada de început a rezistenței armate din munți asta se întâmpla în unele nopți la cotul Mehadiei, unde calea ferată face o buclă largă, largă și se duce spre București. Trenurile încetineau în zona aia retrasă iar ceferiștii aflați în legătură cu gruparea aruncau lăzi cu muniție în căruțele ce așteptau la adăpostul întunericului“, a spus Nicolae Ciurică.
În vara lui ‘50, când s-a alăturat definitiv organizației, s-a dus în pădure cu arma sa de-acasă, un pistol-mitralieră Orița de calibrul 9 mm. „Și eu deprinsesem mânuirea armelor de mic copil, ți-am zis, că mă lua tata la vânătoare și-apoi, prinzându-i gustul, mă duceam singur sau cu alți tineri din sat. Muntenii erau obișnuiți cu armele, făceau parte din viața lor“.
Rezistenţa din Dobrogea a reuşit să strângă peste 2.000 de partizani combatanţi şi susţinători locali. „Haiducii Dobrogei“, aşa cum s-au autointitulat, erau echipaţi cu armament şi primeau bani şi alimente de la oameni din comunele din care proveneau.
Cel mai răsunător nume al mişcării de rezistenţă din Dobrogea rămâne, fără îndoială, Gogu Puiu. A activat alături de partizani până în 1949, când a fost ucis în casa din localitatea Cobadin, unde urma să se ţină o şedinţă importantă.
Despre acea zi se vorbeşte în cartea „Rezistenţa“, scrisă de Olimpia Cotan şi Taşcu Beca: „Casa lui Ion Adam, unde erau cazaţi Gogu Puiu şi logodnica sa, Olimpia, este încercuită. Gogu Puiu, îmbrăcat sumar, iese din casă deschizând foc asupra atacanţilor. În lupta crâncenă despre care martorii spun că se trăgea ca la asalt, Gogu Puiu şi-a epuizat toată muniţia, după care, realizând că nu va putea ieşi viu din încercuire, s-a aruncat pe ultima grenadă pe care o purta la şold, ţinându-şi promisiunea să nu se lase viu în mâna «vânătorilor de oameni»“.
După instaurarea regimului comunist în România, prin armistiţiul încheiat la 12 septembrie 1944, la Moscova, între România şi Puterile Aliate (Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi Regatul Unit al Marii Britanii), care a permis ocuparea ţării de către Armata Roşie, în toată ţara s-au organizat mişcări de rezistenţă anticomunistă, care aveau ca scop pregătirea României pentru un eventual război între democraţiile occidentale şi URSS.