Cum se colinda în București la început de secol XX. Radu Anton Roman: „Sute de năpârstoci veneau șuvoi“
0La fel ca în ziua de azi, colindătorii nu țineau tradiția doar în Ajunul Crăciunului, ci colindau aproape agresiv toată luna decembrie, în căutare de câștiguri materiale.
Cetele de colindători moderni care străbat Bucureștiul zilele acestea, costumați în așa-zise straie populare și, de multe ori, cărând după ei o boxă care face toată treaba nu sunt „o invenție“ modernă. Mai puțin boxa.
La început de secol XX, în Capitala României se colinda toată luna decembrie, iar tradițiile nu erau nici atunci respectate, după cum relatează Radu-Anton Roman în cartea „Suflet candriu de papugiu“.
„Dar să fi văzut Bucureștii odată intrați în iarnă. Ehe, ce panaramă și ce hărmălaie! Nu mai încăpea frigul pe ulițe de râul urătorilor. Se umpleau străzile, tramvaiele, holurile gărilor și ale blocurilor de cântec spart și glăsuială subțiratecă. Dacă prin satele megieșe zgâmboii se mulțumeau să colinde o dată de Ajun și înc-o dată de Anul Nou, pițigăind singuratici din poartă-n poartă, în oraș era potop nesfârșit, era invazie.
Sute de năpârstoci – dar și cete de băiețandri ori chiar flăcăi cu tuleiele pornite – veneau șuvoi de prin mahalale, să-ți bată în poartă, să-ți cânte sub fereastră, la ușă, la târguieli, la berărie și oriunde mai umblai. Ca să-și burdușească trăistuțele pricăjite cu colaci, nuci și mere, ori ca să apuce câte o părăluță, ți se-mpleteau printre picioare, te apucau de turul nădragilor, te trăgeau de pulpana vestei“, nota autorul.
Sezonul colindatului era lung și nu marca doar momentele celebrate în mod tradițional: Ajunul Căciunului și Anul Nou.
„Vânzoleala începea înainte de Sfântul Nicolae și ținea până după Bobotează (…) Sorcovele se vindeau la piață ca ceapa și varza. De Sărbători, dezlănțuiți, puradeii Bucureștilor urlau, gemeau, cântau, țipau direct în urechea lui Dumnezeu. O pitorească cruciadă a copiilor venită să salveze lumea să-i pună o vorbă bună la Doamne-Doamne, contra câțiva gologani peșin“, mai scria Radu Anton Roman în volumul „Suflet candriu de papugiu“.