Cum au afectat crizele politice și guvernamentale România. Originile instabilității și profilul politicianului român din ultimii 150 de ani

Conflictele și instabilitatea politică au marcat o bună parte a istoriei românilor. Iar efectele au fost mai mereu catastrofale, de la răscoale la ascensiunea extremismului. De vină a fost o clasă politică care nu a reușit niciodată să se debaraseze de corupție, nepotisme și cumetrii. 

Scandalurile dintre partidele politice, crizele politice și cele guvernamentale au marcat întreaga istorie modernă a României. Din 1866 până în prezent, au existat puține momente, excluzând cei 45 de ani de monopartidism, în care partidele au renunțat la interesele proprii și au format coaliții sau guvernări durabile, orientate spre interesul public și cel național.

În mare parte, politica românească, așa cum reiese din lucrările istoricilor și din documente, a fost un șir de confruntări, în care interesele de partid, cele personale și accesul la resursele statului au avut prioritate. Efectele au fost grave pentru România, de la pierderi de vieți omenești până la instaurarea unor regimuri autoritare.

Dintre numeroasele conflicte și crize politice de până în 1945, trei se disting prin gravitate, cinism și prin consecințele resimțite în societate până astăzi. De asemenea, modul de a face politică, adesea descris ca fiind de tip balcanic, s-a perpetuat și după 1990.

Prima mare criză politică: 10 guverne și 30 de remanieri în doar 5 ani

La 10 mai 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a intrat în București, pe Podul Mogoșoaiei, după o călătorie riscantă prin teritoriu ostil, pentru a deveni primul domnitor de origine germană al Principatelor Unite. În aceeași zi, pe Dealul Mitropoliei, a depus jurământul „de a fi credincios legilor țării, de a păzi religiunea românilor, precum și integritatea teritoriului ei și de a domni ca domn constituțional”.

Începutul domniei lui Carol I a fost marcat de o criză politică gravă. Inițial, acesta, în colaborare cu liberalii și conservatorii, principalele forțe politice ale țării, cei care l-au adus pe tron, a stabilit ca statul să fie condus printr-un sistem pluripartid, cu mai multe partide și alegeri libere. Prin alegeri se stabilea componența Parlamentului, iar Legislativul, în funcție de majoritate, vota și susținea guvernul, într-un mod asemănător celui de astăzi.

Sistemul s-a dovedit însă profund instabil. În doar cinci ani, între 1866 și 1870, s-au succedat zece guverne și au avut loc aproximativ treizeci de remanieri. Miniștrii se schimbau foarte des.

„Primii ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o mare agitație politică și o continuă instabilitate guvernamentală. Între 11 mai 1866 și 7 august 1871 au avut loc nu mai puțin de nouă schimbări de guverne, unele dintre acestea neputându-se menține nici măcar șase luni. În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viață, care ar putea abuza de situația sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendințe autocratice”, preciza istoricul Ioan Scurtu. Riscurile instabilității politice erau uriașe. La toate acestea s-au adăugat câteva mișcări împotriva dinastiei, care l-au dus pe Carol I în pragul abdicării.

O clientelă flămândă de avantaje aștepta „venirea la guvern”

Responsabilă pentru această situație era, în mare măsură, maniera în care se făcea politică sau, mai precis, lipsa de experiență politică a clasei politice românești. Balcanismele și moravurile orientale, pe care nici anii de studii în străinătate nu reușiseră să le corecteze, caracterizau o bună parte dintre politicieni. În locul unei politici bazate pe principii și programe, predominau aranjamentele, nepotismul și manevrele de culise.

„Partidele politice, în înțelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noi de clasă și, prin urmare, pe programe, principii și idei, nu există în România”, observa Ion Luca Caragiale. Afirmația surprindea o realitate în care, pentru mulți politicieni, obiectivul principal era accesul la putere și avantajele asociate, inclusiv pentru propriul cerc. De aici și conflictele politice prelungite, într-un climat în care puțini erau dispuși să renunțe la influență și resurse.

„Evident, identitatea politică a conservatorilor și liberalilor rămâne inconfundabilă. Ele pun, însă, înainte de realizarea programului lor politic, dobândirea puterii. O clientelă flămândă de avantaje aștepta «venirea la guvern» pentru a-și spori veniturile prin exploatarea locului dobândit în ierarhia de stat (primar, prefect etc.). Activitatea politică nu este desfășurată de partizanii de rând ai partidelor pentru a servi interesul național, ci ca un mijloc de chivernisire personală. «Bacșiș și hatâr», coordonatele vieții publice fixate în epoca fanariotă, se dovedesc a aparține duratei lungi”, preciza și Florin Constantiniu, în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”. Acest fel de a face politică ne-a făcut de râs în toată Europa. „Românii nu sunt o națiune, ci o profesie”, preciza celebrul cancelar german Otto von Bismarck, cel care recomanda folosirea biciului ca singur mijloc de civilizare al națiunii române.

Carol I nu a acceptat niciodată acest stil de a face politică și, mai ales, lipsa de responsabilitate în gestionarea banului public. În plus, scena politică era marcată de instabilitate: numeroși politicieni își schimbau afilierea în funcție de interese.

Liberalii și conservatorii se grupau mai degrabă în jurul unor lideri influenți, fără poziții consecvente în raport cu problemele majore. În lipsa unei culturi politice solide și a experienței democratice, guvernele nu rezistau, deoarece nu dispuneau de majorități parlamentare stabile.

Situația a fost corectată printr-o soluție susținută de Lascăr Catargiu și de Carol I: rotativa guvernamentală. Conservatorii și liberalii alternau la conducerea guvernului. În practică, partidul aflat la guvernare putea influența alegerile în favoarea sa, obținând astfel majoritatea parlamentară necesară și asigurând o anumită stabilitate politică, de regulă pentru patru sau cinci ani.

O pălărie prea mare pentru clasa politică românească

Democrația și procesul parlamentar au fost privite de intelectualii epocii, dar și de specialiști, ca fiind o „pălărie” prea mare pentru politicienii români din secolul al XIX-lea, observație extinsă uneori și asupra clasei politice de după 1990. Lipsa experienței democratice și parlamentare, precum și predominanța intereselor personale și a nepotismului au influențat funcționarea sistemului.

Constituția României din 1866 a fost, în mare măsură, inspirată din Constituția belgiană din 1831. Aceasta fusese concepută pentru o societate cu o lungă tradiție urbană, caracterizată prin disciplină și o ordine publică consolidată. Liberalismul ei era adaptat realităților sociale din Belgia.

În România, situația era diferită. „Secole de-a rândul, obiceiul pământului fusese invocat împotriva legii, iar legea împotriva obiceiului pământului, pentru ca arbitrarul domnesc și corupția dregătorilor să desăvârșească haosul”, scria Florin Constantiniu.

La rândul său, Carol I observa, într-o scrisoare adresată tatălui său, că „această nenorocită țară (România), care a fost întotdeauna sub jugul cel mai aspru, se pomenește trecând fără tranziție de la un regim despotic la o constituție liberală, încât niciun popor din Europa nu are alta la fel. După experiența făcută, țin aceasta drept o nenorocire, cu atât mai mult cu cât românii nu se pot măguli că au vreuna din virtuțile civile ce aparțin acestui tip de constituție a statelor cvasi-republicane”.

O țară distrusă de instabilitatea guvernelor și patimile politicienilor

Instabilitatea politică și guvernamentală a avut, evident, consecințe grave, mai ales pe termen lung. Succesiunea rapidă a guvernelor și competiția constantă pentru putere au întârziat sau au compromis reformele esențiale ale societății românești. Un exemplu relevant este situația țărănimii, care reprezenta aproximativ 80% din populația țării și trăia în condiții dificile, marcate de sărăcie, analfabetism și alcoolism. Împroprietărirea din timpul lui Cuza a rezolvat doar parțial problema.

Abuzurile autorităților, influențate de marii moșieri, precum și legislația din perioada Locotenenței Domnești, din primele luni ale anului 1866, care a pus țăranii sub controlul arendașilor, au anulat în mare parte efectele pozitive ale reformei. Era necesară o nouă reformă agrară. Preocupați de conflictele politice și de propriile interese, politicienii au neglijat această problemă. Au urmat revolte la sfârșitul secolului al XIX-lea, culminând cu răscoala din 1907, reprimată violent de autorități. Nici după aceste evenimente nu s-au produs schimbări semnificative în modul de guvernare, caracterizat în continuare de corupție și practici clientelare.

Clasa politică s-a dovedit nepregătită și în contextul intrării României în Primul Război Mondial. „Cu începutul anului 1915 s-au deschis, într-adevăr, pentru cei cu trecere la guvern, atâtea posibilități de îmbogățire peste noapte, prin exporturi și importuri preferențiale, prin furniturile armatei și prin lucrări publice, încât numai cei foarte integri sau lipsiți de inițiativă nu au profitat”, scria Constantin Argetoianu. La rândul său, Octavian Goga nota, după căderea Bucureștiului, degradarea profundă a societății și lipsa unei reacții politice adecvate.

Consecințele au fost severe: România a pierdut temporar jumătate din teritoriu și capitala. Realizarea Marii Uniri din 1918 a fost rezultatul unui context favorabil și al unor demersuri diplomatice eficiente.

După formarea României Mari, crizele politice au continuat. Perioada interbelică timpurie a fost decisivă pentru evoluția statului. În 1919 a fost instalat guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod, reprezentând Blocul Democratic. În timp ce acesta participa la negocierile de pace de la Paris, în plan intern au avut loc manevre politice care au dus la înlăturarea sa. Revenit în țară, Vaida-Voevod a constatat că nu mai ocupa funcția de prim-ministru, fapt care a declanșat criza guvernamentală din 1920.

„Noi credem că ceea ce se petrece astăzi e mai mult decât o criză de guvern, e o criză de guvernare ale cărei cauze se regăsesc în politica de până acum a partidelor zise noi. Orice remaniere ministerială poate rezolva criza de guvern, dar nu și criza de guvernare, câtă vreme în conducerea țării domină aceleași metode. [...] Cu o mână vor să guverneze, iar cu cealaltă își subminează propriile posibilități — acesta este cercul vicios în care se află de un an de zile reformatorii Federației Democratice. Iar de ceea ce avem astăzi cea mai mare nevoie este tocmai guvernarea.

Paisprezece milioane de români se cereau guvernați în cuprinsul României Mari, iar cea dintâi mare datorie a politicii noastre era să creștem puterea de atracție și de guvernare a vechiului Regat, înlocuind haosul cu ordinea și agitația cu faptele. Nicio clipă nu trebuia pierdută în vălmășagul sterp al politicii de agitație, ci, înțelegând toate nevoile și aspirațiile create de război, trebuiau grupate cât mai multe forțe și capacități în vederea unei politici solide și durabile de realizări. O concentrare susținută a forțelor democratice, în jurul partidelor cu experiență, pricepere și autoritate, ne-ar fi dus de mult la împlinirea singurului ideal pe care îl putem urmări astăzi: o democrație care consolidează și o ordine care se menține”, se arăta în ziarul „Înfrățirea” din 19 decembrie 1920.

Alexandru Averescu, erou de război, a fost numit prim-ministru, fiind perceput de mulți drept un salvator al României Mari. Stilul său rigid nu a dus însă la rezolvarea problemelor majore ale societății, iar conflictele sociale au continuat, inclusiv prin greve frecvente. A urmat criza dinastică, declanșată de plecarea Carol al II-lea împreună cu Elena Lupescu și renunțarea sa la tron. Țara a ajuns să fie condusă de un rege minor, Mihai I, și de o regență lipsită de autoritate și coeziune.

Pe fondul acestor crize, extremismul a câștigat teren. La începutul anilor ’30, în contextul crizei economice, Carol al II-lea a revenit pe tron și a început să submineze sistemul politic, atrăgând de partea sa lideri politici prin funcții și favoruri. Fragmentarea și vulnerabilitatea clasei politice au facilitat instaurarea dictaturii regale.

Un exemplu relevant este guvernul condus de Nicolae Iorga și Constantin Argetoianu, între 18 aprilie 1931 și 5 iunie 1932. Acest executiv, prezentat drept unul de „uniune națională”, format în afara partidelor, a funcționat și ca un test pentru consolidarea regimului personal al regelui. Măsurile adoptate au fost profund nepopulare. Reducerile salariale și de pensii, de aproximativ 30%, precum și concedierile masive din sectorul public au agravat situația unei populații deja afectate de criza economică.

S-a ajuns la întârzieri mari în plata salariilor, inclusiv în cazul cadrelor didactice și al clerului. „Învățătorii nu și-au primit salariile din mai, iar preoții din februarie același an. Învățătorii, care sunt salariați destul de modest și nu pot avea alte venituri, intră azi în a treia lună fără să-și primească aceste salarii”, se arăta la 1 iulie 1931 în Adunarea Deputaților.

Dictatura carlistă, slăbirea accentuată a clasei politice și guvernele dependente de voința regelui, pe fondul unei situații geopolitice tot mai tensionate, au pregătit terenul pentru o succesiune de regimuri autoritare, încheiată cu instaurarea regimului comunist în România.