Cea mai pătimașă și devoratoare iubire a culturii române. „Momoți” și „Mițu” și-au trăit dragostea prin scrisori

Povestea de iubire dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle a început la Viena. Ambii aveau 19 ani, iar Veronica era căsătorită cu un profesor mai în vârstă. Cei doi au fost amanți la Iași și s-au iubit în taină, soțul Veronicăi devenind sursă de inspirație pentru Caragiale.

Una dintre cele mai cunoscute idile din istoria culturii românești a fost cea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Povestea lor de iubire a fost privită diferit de contemporanii lor. Pentru unii era doar o iubire pătimașă între un poet tânăr și soția, la fel de tânără, a unui profesor în vârstă, care-i tolera aventurile, în timp ce pentru alții era doar o pasiune bolnăvicioasă care până la urmă i-ar fi distrus moral și psihic pe ambii îndrăgostiți. Secretele iubirii dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle este dezvăluit și de corespondența bogată purtată între cei doi amanți.

O copilă căsătorită cu un bărbat cu 33 de ani mai mare

Veronica Micle a fost considerată de o parte a contemporanilor drept o femeie căreia îi plăcea să cocheteze prea ușor cu bărbații și că ar fi avut mai multe relații extraconjugale iar mai apoi l-ar fi înșelat și pe Eminescu. Atitudinea Veronicăi Micle poate fi explicată și prin faptul că s-a căsătorit de la o vârstă prea fragedă, fără să cunoască cu adevărat iubirea, decât mai târziu.

Veronica se numea de fapt Ana Câmpeanu și s-a născut pe 22  aprilie 1850 în Bistriţa Năsăud, în familia cizmarului Ilie Câmpeanu, un fost luptător în armata lui Avram Iancu la 1848. Persecutată de autorităţile habsburgice, mama Veronicăi, pe care o chema tot Ana, îşi ia copilul şi pleacă peste munţi în Moldova, la Târgu Neamţ. Acolo a locuit într-o căsuţă şi  a lucrat ca moaşă. Fiica sa a preferat numele de Veronica. A urmat cursurile școlii primare în Târgu Neamț. Ulterior a fost admisă la Școala Centrală de Fete din Iași. Și asta fiindcă era o școlăriță eminentă pasionată de muzică și poezie. La Iași, copila a învățat chiar mai bine, ajungând bursieră. Era săracă, dintr-o familie monoparentală și își dădea toată silința, mai ales pentru a-și păstra bursa. Pe lângă inteligență și seriozitatea la învățătură, Veronica atrăgea atenția prin frumusețea ei aparte dar și un „vino-ncoa”. La examenul de absolvire i-a căzut cu tronc unei somități, rectorul Universității din Iași, profesorul Ștefan Micle. Deși Veronica avea numai 14 ani, profesorul Micle, pe atunci în vârstă de 44 de ani, a cerut-o de nevastă. Mama fetei, bucuroasă că a găsit o partidă strălucită pentru fiica ei, cu gândul că o va scăpa și de sărăcie, a dat-o bucuroasă profesorului Micle.

„În anul 1863, Veronica Ana Câmpeanu absolvea Şcoala Centrală prin examen public în faţa unei exigente comisii compusă din Vasile Alexandrescu-Urechea, Titu Maiorescu, Ion Pangrati, O.Teodori şi N. Culianu, la care asista şi rectorul Universităţii din Iaşi, profesorul Ştefan Micle. Eleva Veronica  Ana Câmpeanu prin Atestatul şcolastic de absolvire nr. 19690 cu data de 3 iulie 1863, obţine calificativul de eminenţă, surprinzând comisia cu un bagaj de cunoştinţe foarte solid. Tocmai când era examinată, la comisie se afla şi rectorul Universităţii ieşene, Ştefan Micle, care rămâne foarte impresionat de elevă, apreciind nu numai cunoştinţele ei ci şi fizicul graţios şi comportarea ei. Trebuie să spunem că încă de atunci tânăra Veronica avea un corp de invidiat, strunit de uniforma albastră pe care o purta. Dezvoltată ceva mai mult decât celelalte eleve, radia în jur un fel de frumuseţe aparte care atrăgea ochiul privitorului. Dublată de graţie şi de talentul său la vorbă şi în cântec, ea atrăgea imediat atenţia oricui.(...)  Peste un an de la absolvire, profesorul Ştefan Micle, fermecat de tânăra femeie şi având-o în minte de la examenul cu pricina, o cere în căsătorie. Maică-sa, dada Ana, bucuroasă că fata ei este cerută în căsătorie de o somitate a Iaşului o îndeamnă să accepte această cerere şi hotărăsc împreună cu “însurăţelul”, preciza Ion Ionescu Bucovu, în lucrarea „Îngerul blond” al lui Eminescu”.

La vârsta de numai 16 ani, Veronica Micle devine mamă, născând prima fiică, pe Valeria. Doi ani mai târziu, o naște pe Virginia. Cu alte cuvinte la numai 18 ani, tânăra năsăudeancă avea deja doi copii. 

O cuceritoare înăscută și un student pătimaș

Căsătorită cu un bărbat mai în vârstă, adolescenta Veronica simțea nevoia de a iubi adolescentin, tineri de vârsta ei. Așa că apar bârfe și zvonuri privind cochetăria ei și dorința de a trăi din plin. De altfel, profesorul Micle a fost avertizat că se căsătorește cu o fată prea tânără. „Era bună şcolăriţă, deşteaptă, sârguitoare la carte şi din an în an se făcea mai frumoasă. La examenul din urmă când sfârşise învăţătura, se îndrăgi de ea profesorul din comisiunea examinatoare. Aflând colegii lui de dragostea sa, căutară să-l abată de la hotărârea de a se căsători cu ea, fiindcă pentru vârsta lui, Bălăuca era prea tânără”, scria Cornelia Emilian. Pe de altă parte tânăra Veronica era foarte frumoasă și atrăgătoare.

„De talie mijlocie, plină şi rotundă la formele corpului, cu părul blond ruginiu cu reflexuri de aur vechi, amintind pe al Florei de Tizian, cu o carnaţie trandafirie ce părea că se revarsă palpitând de tinereţe şi catifelată la atingere, cu ochii mânioşi, cu gâtul graţios deasupra unui sân decoltat puţin, pe care fluturau tulburătoare efluvii voluptoase, ea seducea de la prima vedere. Dar ceea ce făcea fiinţa ei mai atrăgătoare, era natura-i fericită, pururea bine dispusă, pururea râzând cu o gură frumoasă şi senzuală, cu ceva insinuant, sincer şi familiar. Când râdea, şi râdea, des din toată inima, o vedeai parcă copilă la 17 ani. Pe lângă aceasta, adăogaţi o drăgălăşenie particulară în glas şi în vorbă, întânlită la unele femei moldovence, care era la ea un farmec nebiruit”, scria Nicolae Petrașcu, despre Veronica Micle. Această femeie voluptoasă și cochetă l-a cunoscut pe Eminescu la Viena în anul 1872.

Avea aceeași vârstă, 19 ani. Pe vremea aceea Eminescu era student în capitala Imperiului Habsburgic, urmând cursurile Facultăţii de Filozofie. Eminescu era deja cunoscut mai ales prin activitățile sale din cadrul cercului studențesc „România Jună” dar și prin articolele sale publicate în „Convorbiri Literare sau „Familia”. Nu în ultimul rând impresiona prin poeziile sale. Veronica chiar se îndrăgostise de acest Eminescu, fără să-l vadă. Îi dedicase și o poezie. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/Te ştiam numai din nume/Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”.

La Viena apucă să-l cunoască față-n față prin intermediul lui Miron Pompiliu. Veronica era venită cu soțul la Viena. Acesta trebuia să se vadă cu rectorul Universității din Viena, iar ea acuza iritații la nivelul pielii și căuta tratament. S-ar fi plimbat cu Eminescu prin Viena și acolo s-a înfiripat idila lor. Culmea, profesorul Ștefan Micle își lasă soția să mai viziteze capitala Imperiului și se întoarce la Iași, fiind foarte ocupat. Practic, a lăsat-o în brațele lui Eminescu.

„Veronica Micle venise în capitala Imperiului pentru a consulta nişte doctoti referitor la o boală de piele. O condusese Ştefan Micle şi o cazase la pensiunea Lovenbach, unde avusese  şi Eminescu cândva gazdă. Cum Micle venise şi cu treabă,  fiind foarte ocupat, a lăsat-o pe Veronica singură şi s-a întors la  Iaşi. Se crede că Miron Pompiliu îi sugerase întâlnirea cu  Eminescu. El era singurul- zicea Miron- care putea să-i fie ghid  în marea capitală, deoarece cunoştea oraşul, teatrele, opera, parcurile, localurile pitoreşti, muzeele şi tot ce era interesant”, scria Ion Ionescu Bucovu în lucrarea amintită. 

Amanții sub ochii soțului. Micle, omul care l-a inspirat pe Caragiale

Veronica Micle se întoarce la Iași. Acolo participă la evenimentele mondene ale urbei, merge la teatru, la petrecerile vremii, la întruniri literare. Mult mai vârstnicul soț va recunoaște acest lucru, dar și faptul că el stă de multe ori acasă. Și nu părea să-l deranjeze în vreun fel. După întâlnirea cu Veronica lui Eminescu, se spune, că nu-i mai stătea gândul la carte. Vrea să se întoarcă cât mai repede în România. De altfel și alege Iașiul. Este adevărat și pentru oportunitățile sale, atât literare cât și economice dar și pentru a se reîntâlni cu Veronica, soția cu doi copii a profesorului Ștefan Micle. Îndrăgostit până peste cap, Eminescu scrie numeroase poezii cu temă romantică, dedicate Veronicăi. „Înaripat de imaginaţia romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874–1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireş”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc. Mitul „îngerului blond” se născuse”, preciza profesorul Costin Tuchilă, în ”Punctul pe cuvânt”. Veronica la rândul ei era îndrăgostită de tânărul poet.

Aveau 22 de ani și au devenit în scurt timp amanți. Veronica îi accepta avansurile și se spune că îl și căuta. „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea”, scria poetul.

Din spusele specialiştilor, Veronica îl încuraja şi îl iubea în secret. ”Se pare că, flusturatecă cum era, Veronica si l-a apropiat pe poet de inima ei.”, preciza şi criticul şi istoricul literar Zigu Ornea într-un articol din 1999 în ”Cronica Literară”.

Toate aceste scene aveau loc în casa profesorului Micle, când nu era acasă. Mai mult, cei doi îndrăgostiți găseau locuri dosnice, în secret, pentru a-și trăi iubirea. „Presupunem că Eminescu închiria odăi dosnice pentru a nu aduce prejudicii reputaţiei soţiei profesorului universitar Ştefan Micle. Ion Creangă ştia de dragostea lor, mai târziu şi o parte a junimiştilor a aflat, aşa numita “caracudă” care se ţinea de bârfe şi care răspândea vestea prin tot oraşul”, se arată în „Îngerul blond” al lui Eminescu”. După 1879, Veronica Micle rămâne văduvă iar relația lor continuă. 

O relație trăită epistolar între patimă și gelozie

Eminescu pleca și venea. Ba la Iași, ba la București, și rareori la Botoșani. Relația dintre el și Veronica Micle nu a fost trăită obișnuit, ci mai mult prin intermediul scrisorilor. Sutele de scrisori schimbate între cei doi scot la iveală natura relațiilor dintre ei. Este o relație marcată de gelozie și tristețe la Eminescu. Veronica trebuie să dea socoteală pentru toate bârfele care se nasc în jurul ei. Și asta în condițiile în care Titu Maiorescu nu o putea suferi, din cauza unei pricini mai vechi. Veronica era bănuită de faptul că flirta cu ofițeri, că îl înșela pe Eminescu și că-i făcea viața amară. L-ar fi înșelat chiar și cu Ion Luca Caragiale, colegul la ziar al lui Eminescu. „Veronica Micle a fost pentru Eminescu o nenorocire”, scria Titu Maiorescu.

„Dar cred că trebuie să sfîrsim odată că eu sunt un caprit al dumitale, şi nu mai pot rămâne astfel că nu mai sunt de 16 ani, nici de 70. Ei bine, ce-ai binevoit dumneata face din mine? Mi-ai omorît orice idee mai bună în cap. Am stat aice, în acest oras pe care nu-l pot suferi pentru a te vedea en societé o dată pe săptămînă si pentru a fi ridicol în faţa lumii şi, ceea ce-i mai mult, în ochii d-tale. Credeam în dumneata, nu mai cred. Cine mă cunoaste cum m-ai cunoscut d-ta, cine stie, cum stii d-ta, că n-am putut iubi nici pe mumă-mea mai mult decît te-am iubit. Ce să mai continuăm, doamnă, o comedie, pe care d-ta ai stiut s-o joci bine, nu-i vorbă, dar în care mie rolul de bufon nu-mi convine”, îi scria Eminescu în 1876. Veronica Micle îi scria la rândul ei pe 3 mai 1879.

„Amicul meu, de ești mânios, te rog să nu mai fii, de nu ești, cu atâta mai bine, căci știu că eu n-am fost nici o clipă mânioasă pe tine de când te cunosc; prin urmare gândește cu drag la mine, și lasă-mă să-ți spun ce fericire nespusă am simțit în sufletul meu când am văzut pe d-l M. în casă la mine și că pacea și iertarea atât de mult dorite de mine le-am căpatat. Ce să-ți fac, tu știi că eu sunt sinceră — ei bine, trebuie să mărturisesc că, precum era sărbătoare pentru mine când veneai tu să mă vezi, tot astfel, ba încă mai mult, am simțit când l-am văzut pe d-l M., și aceasta din mai multe puncte de vedere, între care a fost și acela că am vorbit de tine, ce anume ți-oi spune la toamnă, când cred că ne vom vedea.Am auzit că tu ești hotărât a trece în Asia, în America, dar cum rămâne istoria cu mine, pe mine cui mă lași, pe mine care zici că mă iubești așa de mult, să vede însă că ura e mai mare în sufletul tău decât chiar acea iubire nespusă de care îți plăcea să-mi vorbești atât de mult; sau poate că acea iubire a redus-o timpul la o simplă și neînsemnată amintire, pe care poate ți-o mai redeșteptă numai această scrisoare, în cazul acesta chiar te aș ruga să nu te duci din București, căci acolo ești în societatea unui om care trebuie să-ți ajungă și să te despăgubească de orice alte pierderi. Cred că știi de cine-ți vorbesc.Iartă că scriu foarte rău, nu-mi este bine, dacă îmi dai voie să te sărut o dată, eu te sărut de mii de ori”.

După perioade de gelozie și reproșuri, veneau și dulcegăriile. „Scumpul meu drag! Nu știu cum să încep, cum vei găsi această lettră roză! Nu mă mai recunosc după noaptea noastră întreagă. Inimă bună, garoafe sângerii, iubire și numai iubire, scumpul meu drag :Ce-ai visat? Mă vei ierta? Un eco răspunde inimilor noastre în auz de dimineață. Scumpul meu Emin, să-l ascultăm mărit în noi. Cu totul, de-acum cu totul a ta!”, îi scria Veronica în 1879.

„Moți, îmi vine să țip la ideea de a te vedea și cu toate acestea - Momoțelul meu drag și iubit și dulce și desmierdăcios - de ce aș zice că vin, dacă nu pot? Nu pot, Moți, mă rog ție, nu pot mânca-ți-aș gurița ta cea dulce, nu pot, dragă femee. N-am decât trei zile libere: Duminecă, Luni și Marți. Una dusul, una întorsul - ce facem cu una singură?”, îi mărturisea Eminescu, Veronicăi într-o scrisoare din primăvara lui 1882.

Se spune că această relație marcată de încordare, gelozie și pasiune i-a făcut pe cei doi să nu-și supraviețuiască unul altuia.