Ce a făcut Carol I înainte de a deveni rege al României și ce origine etnică avea de fapt

Drumul lui Carol I către tronul României a fost modelat de un contrast fascinant: o copilărie marcată de rafinamentul educației franceze, urmată de rigorile implacabile ale disciplinei prusace. Înainte de a accepta coroana, tânărul ofițer și-a dovedit bravura pe câmpul de luptă, pentru ca ulterior să pătrundă incognito într-o țară străină care avea să-i devină patrie.

Pe 10 mai 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, după o călătorie cu peripeții, intra în București, pe Podul Mogoșoaiei. În aceeași zi, pe Dealul Mitropoliei, depunea jurământul, exprimându-și „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună, ca şi cea rea”.

Tânărul prinț prusac a devenit domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei și, mai apoi, din 1881, rege al României, sub numele de Carol I. Deși neamț la origine, a fost considerat atât de specialiști, cât și de populație, unul dintre cei mai mari români din istorie. Un om care și-a dedicat viața dezvoltării, modernizării și asigurării unui prestigiu internațional țării sale de adopție. Ca un prusac veritabil, și-a făcut din plin datoria.

În timpul domniei sale de 48 de ani (cea mai lungă din istoria țării), România a cunoscut cea mai mare prosperitate, transformându-se dintr-o țară feudală de la porțile Levantului într-un regat în plină dezvoltare, o forță de echilibru în zona Balcanilor. România a devenit independentă, a dezvoltat infrastructura, educația, cultura și știința.

Dincolo de imaginea deja consacrată a regelui Carol I, din anii maturității, există o latură necunoscută publicului larg, dar deosebit de importantă pentru a înțelege caracterul celui mai important lider din istoria României. Este vorba despre copilăria și tinerețea principelui Carol sau, pe scurt, ce a fost Carol înainte de a deveni rege.

Urmașul unei dinastii de războinici și sfinți, veche de o mie de ani

Carol I provenea, în primul rând, dintr-o dinastie foarte veche și puternică din Germania. Dinastia Hohenzollernilor are o vechime considerabilă și este originară din zona Suabiei, o regiune din sudul Germaniei, parte a landului Baden-Württemberg. Familia Hohenzollern ar avea o vechime de peste 1.200 de ani și ar avea legătură și cu un sfânt martir, adică Sfântul Meinrad sau, cum mai este cunoscut, „martirul ospitalității”. Acesta ar fi provenit din familia conților de Hohenzollern și ar fi trăit în secolul al IX-lea d.Hr.

Oficial, însă, dinastia a fost atestată în secolul al XI-lea, atunci când, într-o „Istorie a lumii” scrisă de călugărul Berthold de la Abația Reichenau, se arată că doi frați, Wezil și Burkhard, din neamul Zollern, au fost uciși într-o bătălie cumplită. Deci, conform documentelor, prima mențiune sigură a familiei de Hohenzollern este din anul 1061. Acest Burkhard I ar fi fost întemeietorul dinastiei Hohenzollernilor.

Pe atunci, dinastia purta numele de Zollern, după castelul pe care-l stăpâneau în zona Suabiei. Ulterior, de-a lungul Evului Mediu, puterea acestei familii a sporit. Hohenzollernii erau burgravi, adică un fel de conți, și erau ca niște regi peste teritoriile lor.

După moartea lui Frederick al III-lea de Zollern, fiii săi, Frederick al IV-lea și Conrad, împart, în 1218, averea părintelui lor. Așa au luat naștere cele două ramuri principale ale familiei Hohenzollern. Frederick al IV-lea a pus bazele ramurii suabiene a dinastiei de Hohenzollern, iar fratele său Conrad pe cea a ramurii franconiene, în jurul Nürnbergului.

Ramura franconiană a familiei a devenit cea mai celebră, dând numeroși duci și regi, inclusiv pe Frederick Wilhelm al II-lea, cel care avea să transforme Prusia într-o mare putere europeană. Inclusiv primii împărați germani ai epocii moderne au fost din această ramură franconiană a Hohenzollernilor, adeptă a despotismului luminat, trecută în tabăra protestantismului.

De cealaltă parte, ramura suebă a familiei a rămas fidelă tradițiilor și catolicismului. Au împărtășit însă tradiția militară prusacă, o seriozitate și un simț al datoriei aparte. Se spune că exista și o tradiție a familiei, din ramura suabiană, ca principii să-și pună copiii să învețe diferite meșteșuguri, precum tâmplăria, fierăria, croitoria și altele. Și această ramură a dobândit rang princiar în anul 1623. Principatul Hohenzollernilor din Suabia a devenit stat independent după Războaiele Napoleoniene. Din această ramură suabiană se trăgea și regele Carol I al României.

O copilărie fericită a unui copil gingaș, cu o bonă și bunică franțuzoaice

Carol I s-a născut la 20 aprilie 1839, la castelul Sigmaringen, centrul principatului, condus de bunicul său, Karl de Hohenzollern-Sigmaringen. Tatăl lui Carol a fost Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, iar mama sa, Josephine von Baden (fiica lui Stephanie de Beauharnais, fiica adoptivă a lui Napoleon Bonaparte și a prinţului elector Karl Ludwig Friedrich von Baden).

Pe scurt, Carol era pe trei sferturi prusac din neamul Hohenzollernilor și un sfert francez, de pe urma bunicii sale materne. Carol a fost al doilea copil al cuplului Josephine-Karl Anton, având încă trei frați (Leopold, Anton și Friederich), dar și două surori (Stephanie şi Marie).

Carol a avut norocul ca părinții săi, în ciuda căsătoriei aranjate, să se iubească enorm și să aibă una dintre cele mai fericite căsnicii. Acest lucru a creat un mediu ideal pentru copii. Amintirile copilăriei au fost doar plăcute pentru principele Carol, jucându-se fie în jurul castelelor familiei sale, fie în Elveția, la bunicii săi.

„Era linişte şi cumpătare în menajul princiar, iar petrecerile zgomotoase, frecvente la alte curţi princiare, lipseau cu desăvârşire. Prinţul Carol a fost un copil gingaş; vioiciunea tinerească era atenuată de un anumit calm, care s-a manifestat de timpuriu în felul lui de a fi; delicat la chip şi cu un fizic aproape ca de fată, cu păr închis la culoare şi uşor ondulat, el s-a bucurat totuşi de o sănătate robustă. Se zbenguia cu fraţii şi surorile lui în exuberante jocuri tinereşti, când zăbovind la Sigmaringen, când în castelele de vară, Inzighofen şi Krauchenwies, sau în vizită la bunicile lui, la mai sus amintita Stephanie, la Umkirch, lângă Freiburg im Breisgau, unde ea oferea cea mai amabilă ospitalitate, sau la Antonia Maria, la Weinburg, încântător aşezata fermă elveţiană a bunicilor din partea tatălui”, preciza Paul Lindenberg în volumul său „Carol I al României”.

Carol, așa cum spun biografii, a manifestat încă din copilărie un interes pentru științele naturii, de aici poate și prietenia cu Grigore Antipa, atunci când va ajunge rege al României. De educația sa, dar și a celorlalți copii, se ocupa o bonă franțuzoaică. Se numea Mademoiselle Picard, ajutată de consilierul Emele, care i-a inițiat pe copii, inclusiv pe Carol, în științele exacte.

Un tânăr ofițer de carieră, cu examen dur, luat pe bune

În anul 1848, anii fericiți și fără griji ai copilăriei lui Carol se încheie brusc. Norii revoluționari aveau să poposească și deasupra Principatului de Hohenzollern-Sigmaringen. Era vorba despre anul revoluționar 1848, acea „primăvară a popoarelor” care cuprinsese toată Europa și a dat semnalul întemeierii statelor naționale.

Bătrânul principe Karl abdică în favoarea fiului său, Karl Anton. Acesta, la rândul său, decide să alipească principatul la Prusia, pentru a forma nucleul Imperiului German. Va fi recompensat ulterior cu funcția de prim-ministru.

Tânărul prinț Carol, cu acea ocazie, îl va cunoaște, la Oostende, pe Friedrich Wilhelm, viitorul împărat Friedrich, de care avea să-l lege apoi o prietenie strânsă.

După evenimentele din 1848-1850, Carol și fratele său Anton au fost trimiși la școală la Dresda. Avea doar 11 ani și a beneficiat de o educație aleasă, dar cu elemente cazone. La vârsta adolescenței a fost ferit de petrecerile de curte sau orice altă distracție de acest fel.

„Cei doi s-au mutat, împreună cu educatorul lor, la Dresda, urbe pe care princiarul lor tată a ales-o pentru că, beneficiară a unei ambianţe sănătoase şi a unei poziţii frumoase, dădea multiple imbolduri şi, datorită unui corp profesoral de ispravă, oferea mijloacele necesare pentru educaţie şi învăţătură. Pentru a fi ţinuţi departe de petrecerile de la o curte sau alta, cei doi tineri prinţi au stat la Dresda ca baroni de Straßberg, dar mai târziu s-au înfiripat totuşi relaţii mai strânse cu curtea saxonă şi chiar cordiale legături de prietenie cu persoane de aceeaşi vârstă. Educatorul îşi îndeplinea cu rigurozitate sarcina şi era foarte exigent cu învăţăceii săi”, preciza Lindenberg în aceeași lucrare.

În vacanțe mergea la părinți, la Düsseldorf, acolo unde principele Karl Anton preluase comanda Diviziei 14, dar și la bunicii care locuiau în castelul Bistritz din Cehia actuală.

După încheierea studiilor la Dresda, Carol pleacă să intre în armată. Nu oricum, ci ca orice cadet. Dând examen. Exact acea conștiinciozitate prusacă care marcase această familie.

Mai precis, se duce la Münster pentru a da examenul de admitere ca sublocotenent de dragoni (în secolul al XIX-lea, dragonii au reprezentat un tip de cavalerie medie, care a evoluat dintr-un rol hibrid de infanterie călare înspre o forță de luptă versatilă, capabilă să acționeze atât călare, cât și pedestru).

Prințul Karl Anton, tatăl său, a rugat cu mare seriozitate comisia să-l trateze pe cel mai umil dintre candidați. După patru zile de examinări dificile, teoretice, fizice, de călărie și mânuire a armelor, Carol promovează examenul cu calificativul „Bine”.

Ca răsplată, tânărul prinț este trimis în vacanță în Elveția și Italia, unde vizitează Veneția, Genova și Milano. La 1 ianuarie 1857, prinţul Carol a fost numit locotenent secund în suita regimentului de artilerie de gardă. Conștiincios, acesta a muncit pe brânci ca un soldat obișnuit, ștergând țevile tunurilor și învățând cu precizie să le mânuiască. Totodată, la gimnastică și călărie, a făcut o impresie excelentă.

De la petrecerile din Franța, direct la război

După o decepție în dragoste, aleasa inimii sale căsătorindu-se cu prințul Portugaliei, tânărul Carol călătorește mult, și în Orient, dar și în nordul Africii.

Ulterior, se întoarce la Berlin și intră ca locotenent la Regimentul 2 Dragoni de Gardă, un loc unde-i plăcea foarte mult. Acolo a reluat legăturile cu prințul moștenitor, viitorul împărat al Germaniei, Frederic al III-lea.

În plus, are ocazia să plece la curtea franceză. În 1863 ajunge la Paris și ajunge să facă parte din micul cerc de la Compiègne, acolo unde Napoleon al III-lea primea doar pe cei mai intimi prieteni. În Franța, prințul prusac mergea la vânătoare, la baluri, la întâlniri cu oamenii de cultură și cu artiști.

Revine la Berlin, iar în 1864 izbucnește războiul cu Danemarca. Prusia atacă și ocupă Schleswig-Holsteinul. Deși regimentul său nu a fost mobilizat, prințul Carol face pe dracu-n patru și ajunge ofițer de ordonanță pe lângă prințul moștenitor, care este trimis să comande trupele pe front.

Carol, spun biografii, a îndurat alături de soldați și ofițeri vicisitudinile unui război greu, de uzură, la început pe timp de iarnă. „Asemenea mai vârstnicului său companion, prinţul a participat la marş alături de trupe prin zloată şi zăpadă şi, noaptea, s-a adăpostit adesea într-o şură jalnică sau într-un bordei ţărănesc părăsit”, se arată în biografia lui Carol I scrisă de Lindenberg.

Carol a luptat la Fridericia, cea mai puternică fortăreață daneză, dar și la asaltul de la Düppel. A ajuns până în Iutlanda, alături de trupele prusace.

În amintirea acestei campanii a primit de la prințul moștenitor, viitorul împărat german, o sabie specială, iar Carol a devenit naș al prințului Sigismund, fiul celui care va ajunge Frederick al III-lea al Germaniei.

La doi ani de la războiul din Danemarca, principele Carol avea să fie căutat de oficialitățile române pentru a deveni domnitor al unei țări de care abia auzise, la porțile Balcanilor.

Regele-tâmplar și atelierul său magnific

Interesant de știut este faptul că regele Carol I al României a fost și un foarte bun tâmplar, dar și cioplitor în lemn. Cu alte cuvinte, spre deosebire de majoritatea regilor din lume, Carol I avea și două meserii. Și anume, era ofițer de dragoni, militar veteran cu experiență pe front, dar și un bun tâmplar.

Am precizat deja că fiecare principe din familia Hohenzollern trebuia să știe o meserie, practicată de oamenii de rând. Unii erau fierari, alții cizmari sau tapițeri. Ei bine, Carol I era tâmplar. Și nu orice fel de tâmplar, ci mai degrabă un ebenist, adică un specialist în prelucrarea și placarea mobilei, dar și un sculptor în lemn destul de talentat.

Un ziarist bucureștean cu pseudonimul Fortunio scria că regele avea un atelier privat, nu departe de Palatul Regal din București, pe strada Știrbei Vodă, unde se refugia pentru a lucra în voie. De altfel, suveranul adusese din Germania un meșter specializat în prelucrarea mobilei, care a lucrat mult timp în acest atelier.

„Regele Carol tâmplar. Defunctul rege era sculptor în lemn şi avea un atelier care-l costa 80.000 lei pe an. Acum două zile – pe Calea Victoriei – un domn pe care-l întâlnesc cam prin toate părţile pe unde mă obligă profesiunea să circul se apropie de mine şi-mi spune, în chip discret: «Ştii că regele Carol se ocupă cu tâmplăria? Du-te în strada Ştirbei Vodă, acolo vei găsi atelierul lui»”, scria Fortunio în Gazeta Transilvaniei, în anul 1914, la scurt timp după moartea lui Carol I.

Fortunio a vizitat acel atelier și a obținut informații prețioase. Printre altele, a aflat că regele vizita des atelierul și se retrăgea într-o cameră a atelierului, unde lucra în lemn. Era interesat în permanență de modul cum lucrau angajații în atelier. Mobila produsă nu era comercializată, ci era destinată Casei Regale.

În plus, monarhul României era un bibliofil convins. Arhitectul Paul Gottereau, implicat în proiectul Palatului Regal de la București, mărturisea că a trebuit să facă o bibliotecă uriașă, fiindcă regele avea 60.000 de volume.