Interviu Paștele, de la tradiție la sărbătoare comercială. „Înainte n-a fost spectacol, el a coagulat în jurul său credința comunității“

Paștele se apropie și, pentru mulți, înseamnă pregătiri, cumpărături și timp petrecut în familie. În orașe, sărbătoarea se simte mai ales în agitația dinaintea ei. Felul în care este trăit Paștele s-a schimbat în timp. În trecut, era mai mult despre comunitate: oamenii se adunau, respectau aceleași obiceiuri și petreceau sărbătoarea împreună. Astăzi, diferențele dintre sat și oraș se văd mai clar. În același timp, apar și obiceiuri noi, venite din alte părți – de la iepurașul de Paște la vânătoarea de ouă.

Despre toate aceste schimbări, dar și despre felul în care tradițiile se păstrează sau se transformă, „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Paulina Popoiu, directoarea Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti“ din București și autoarea volumului „Sărbătorile românilor. Paștele și Crăciunul în icoane și cuvinte“.

„Weekend Adevărul“: Dacă ne uităm la trecut, cum se simțea, de fapt, Paștele într-o comunitate și cât de prezentă era dimensiunea religioasă?

Paulina Popoiu: Sigur că nu putem desprinde Paștele de partea religioasă, pentru că el s-a născut în cadrul unei religii. Vorbim de religia mozaică, pentru că Paștele creștin, așa cum îl știm noi, are la bază Paștele din religia mozaică. Nu știu dacă putem să desprindem semnificația, cel puțin în timp, el a evoluat foarte mult ca sărbătoare, iar astăzi suntem în situația în care, ca și celelalte sărbători, Paștele s-a comercializat foarte mult. Cum trăiau oamenii în trecut? Trăiau după niște reguli foarte stricte, bine respectate de comunitate, care implicau religia și organizarea după anotimpuri.

În cadrul Paștelui creștin trebuie să vedem și componenta pre-creștină: anunțarea primăverii, renașterea naturii, începutul de an – pentru că, la un moment dat, Paștele marca și începutul anului. Vedem această componentă, dar nu-l putem desprinde total de religie. Dacă vorbim de ouă roșii, ouă încondeiate, vorbim, de fapt, despre o componentă pre-creștină. Nu scrie nicăieri în Biblie că trebuie să facem ouă roșii. Avem, într-adevăr, sacrificiul mielului, pe care l-au făcut și evreii la plecarea din Egipt.

În ceea ce privește felul în care trăiau oamenii altădată, ei trăiau după reguli pe care le respecta întreaga comunitate. Este important de știut că la aceste sărbători – Paștele, Crăciunul, marile sărbători religioase – comunitatea se întâlnea. Nu era o sărbătoare individuală, o sărbătoare care se petrecea numai în cadrul familiei, era o sărbătoare a comunității.

De la comunitate la consum: cum se schimbă Paștele între sat și oraș

Făcând o paralelă între trecutul de care vorbiți – în care toată lumea era apropiată și exista ideea de comunitate – și prezent, vedem că Paștele devine o sărbătoare de consum. Cum se vede această schimbare și cum am ajuns aici?

Deși sărbătorile s-au comercializat, trebuie să facem o diferență între comunitatea urbană, comunitatea marilor orașe mai ales, și comunitatea rurală. Dacă noi, cei care trăim la oraș, alergăm după cumpărături, după cadouri, după ouă roșii sau după miel, prin toate magazinele, la sat nu se întâmplă același lucru. Acolo, sărbătoarea este mult mai respectată din punct de vedere religios. Acolo, comunitatea se întâlnește, au loc marile pelerinaje, au loc ceremoniile legate de Florii. Încă în comunitatea rurală, mai ales în cele conservatoare, și aici m-aș referi și la Maramureș, și la sate mai izolate din Munții Apuseni, acolo sărbătoarea se petrece altfel.

Noi, în oraș, ne dedicăm aproape cu totul cumpărăturilor. Și scăpăm din vedere componenta spirituală a sărbătorii. De exemplu, copiii, care sunt și ei influențați de această comercializare, fac vânătoare de ouă, caută iepurașul de Paște. Acestea sunt acum nou intrate în comunitate, nou intrate în mentalitatea noastră. Pentru că ele vin, de exemplu, iepurașul de Paște vine dinspre Europa de Nord și pătrunde, dar sunt momente de distracție, momente de sărbătoare, de care mai ales copiii se bucură, așa că nici noi, cei adulți, nu ne îndurăm să le expulzăm.

Dar ele nu ne sunt caracteristice, așa că depinde și de zona în care trăim, pentru că iepurașul, ați văzut, apare peste tot în ultima vreme. Dacă întrebați un copil mai mic ce se face de Paște, el o să vă spună că vine iepurașul, aduce cadouri și vânează ouă și ciocolată. Deci, nu mai are componenta spirituală. La sat, însă, lucrurile se petrec altfel.

Practic, asistăm la o adoptare a unor tradiții noi, care vin din alte locuri. Cum priviți acest schimb? 

Noi suntem un sistem deschis. Până la urmă, orice țară, orice comunitate nu mai este ca pe vremuri, când lucrurile se petreceau între granițe închise sau în satele care nici ele nu comunicau cine știe ce cu orașul sau cu alte zone. Acum, toată lumea se plimbă peste tot, deci nu mai avem țăranul acela tipic, care nu ieșea niciodată din sat. Acum îi găsim în Spania, în Italia, peste tot. Nu numai oameni de la oraș, ci și oameni de la sat.

Atunci, toate aceste componente noi, toate aceste obiceiuri noi, care vin din alte zone, vin odată cu ei. Sau și noi ne ducem și ne plimbăm în excursii și venim de acolo cu niște idei noi. Este firesc să existe acest schimb între culturi, pentru că ele nu se nasc și nu cresc izolate unele de altele.

Legat de diferențele acestea, oraș și sat – și faptul că la sat încă se păstrează tradițiile și ideea de comunitate – ce explicații am putea găsi pentru faptul că satul a rămas, în unele zone ale țării, mai ancorat în aceste tradiții?

În primul rând, pentru că sunt sate mai izolate, poate și cu o populație mai îmbătrânită, care au transmis din generație în generație toate aceste obiceiuri. Dar mai avem încă ceva de spus: faptul că biserica, la noi, în țara noastră, are încă un rol foarte important. Și atunci, preotul din sat este cel care coagulează, în jurul bisericii, credința ortodoxă. Atunci, o să vedeți, de exemplu, că biserica, în noaptea de Paște, este plină de oameni în sate. Și la noi, în orașe, e biserica plină, dar poate și cu alte obiceiuri, scopuri, ca să zic așa, pentru că mai sunt și cei tineri care trec pe acolo, fac din noaptea de Înviere o noapte de distracție.

La sat, însă, merg cu coșurile de Paște, stau frumos aliniați până când preotul termină slujba, iau Lumină, preotul binecuvântează coșurile. Sunt niște etape pe care satul le parcurge. Noi trăim altfel: ne ducem la biserică, în oraș, luăm Lumina, după care venim acasă și cu asta am cam încheiat legătura cu comunitatea. Acolo ies copiii în stradă, ciocnesc ouăle unul cu altul. Există încă obiceiul acesta al luatului de ouă și, dacă l-ai spart pe al vecinului, îl iei și pe al vecinului. Sunt diverse obiceiuri care încă se păstrează la sat.

Ce înțelegem din tradiții și cine le păstrează

Prin munca dumneavoastră, ați explorat simbolurile specifice perioadei. Care sunt câteva gesturi sau obiceiuri de Paște pe care noi încă le facem azi, dar cărora poate nu le mai înțelegem sensul?

Acum, spre deosebire de multe alte sensuri care s-au pierdut de Crăciun, cele de Paște încă se păstrează destul de bine, pentru că, de exemplu, înroșim ouăle de Paște – și la oraș, și la sat. Știm foarte bine că trebuie să le înroșim în Joia Mare. Știm și legende legate de povestea înroșitului ouălor. Deci, încă mai percepem. Sigur că sunt simboluri care apar pe ouăle încondeiate și pe care nu le mai înțelegem.

De exemplu, dacă o să vedeți motive geometrice pe un ou, sigur că o să vă întrebați ce ar mai fi și asta. Sunt frumoase, sunt artă. Ele nu sunt numai artă, au avut dintotdeauna o semnificație. Sau motivul solar, de exemplu, legat de credințe precreștine – cum spun oamenii de la sat, calea rătăcită, calea vieții. Sunt foarte multe simboluri cărora le mai înțelegem sensul, dar și foarte multe pe care le-am pierdut. Mă refer acum chiar la meșterii care fac ouăle încondeiate și care, uneori, îți răspund la întrebarea ce semnifică: „păi, e frumos, așa l-am văzut la bunici, la mama, la tata“. Sunt și asemenea lucruri, care se mai păstrează, și unele care se pierd.

La târguri, în această perioadă vedem foarte mulți meșteșugari, artizani. Ce rol mai au ei azi? 

În primul rând, ei sunt cei care păstrează tradiția însăși. Tradiția încondeierii de ouă, de exemplu, numai ei o știu și o transmit mai departe – și la târgurile noastre, întotdeauna o să vedeți că avem și ateliere de învățat cum să încondeiezi ouăle, și pentru copii, dar și pentru părinții sau bunicii lor. Rolul lor este, pe de o parte, de conservare a tradiției, pe de altă parte, de transmitere mai departe, chiar dacă uneori este transmisă și într-o formă mai interpretată, ca să zic așa.

Al doilea rol – noi avem aici, în țara noastră, un mare noroc. La noi, tradițiile acestea meșteșugărești sunt încă foarte bine conservate. Nu o să mai găsiți nicăieri, în Vest mai ales, dar nici pe lângă noi, oameni care să cunoască atât de bine tehnica încondeierii ouălor. Nu numai aceea cu ceară, sunt mai multe tehnici pe care meșterii noștri le stăpânesc și le transmit mai departe. Pe urmă, un alt rol pe care ei îl au este legat de aceste motive simbolice despre care vorbim, pe care, în marea lor majoritate, le cunosc și ca semnificație și pe care încă le practică în arta lor, în mod conștient, nu numai pentru frumusețe, ci și pentru simbolic. Un alt rol ar fi cel identitar.

Noi, la Muzeul Satului, și, în general, muzeele de etnologie, avem și acest rol de a sublinia și de a conserva identitatea culturală, etnică, națională, pentru că o să vedeți că sunt diferențe, de exemplu, între motivele pe care le folosesc meșterii încondeietori români și cei ucraineni. Sunt diferențe și în cromatică. Prin urmare, eu, ca specialist, mai puțin omul obișnuit, pot să știu care este oul făcut de un bucovinean sau care este oul făcut de un ucrainean din Maramureș. Sigur, marele lor rol este acela de transmitere a tradiției și de a o transmite în forma ei, uneori genuină, de a păstra și de a da mai departe, generațiilor următoare, o comoară pe care noi o ținem în muzee, uneori închisă, dar pe care ei o cunosc din interior.

Riscul de transformare în spectacol

Pe mai departe, există riscul ca tradițiile să devină mai degrabă un spectacol pentru public, decât ceva trăit autentic, precum în comunitățile mai retrase, rurale, de care pomeneați?

Din păcate, fenomenul se întâmplă deja. Sigur că sunt multe dintre tradițiile noastre care încep să devină spectacol. Mai ales dansul, cântecul, hora. Ele au fost inițial și spectacole, dar cu o semnificație. Acum, ele se schimbă. Și da, deseori sunt făcute doar pentru spectacol.

Iar dacă ar fi să păstrăm un singur lucru din felul în care se trăia Paștele pe vremuri, care ar fi acela?

În primul rând, esența spirituală a Paștelui trebuie păstrată. El are deja un rost. Rostul lui este să sublinieze ceea ce noi știm, în ortodoxie, ca fiind sacrificiul lui Iisus Hristos, pentru purificarea lumii. Asta ar fi esența spirituală a Paștelui. El n-a fost spectacol, n-a fost tradiție, a fost un element spiritual care a coagulat în jurul său credința comunității. Iar credința ține comunitatea și mai unită – știți că la sat se spune că un om fără Dumnezeu nu este om.

Atunci, în jurul acestei credințe, în jurul acestei sărbători, comunitatea se simte mai unită, mai coagulată în jurul bisericii, care este un centru spiritual al fiecărui sat. Dacă ar fi să păstrăm ceva, atunci ar trebui să păstrăm această esență spirituală a Paștelui, să înțelegem că el nu este distracție, nu este cadou, nu este iepurașul de Paște. Acestea sunt elemente adăugate, însă pe un tipar, pe o esență care ne identifică și pe noi, ca ortodocși.