FRAGMENT „Toate la locul lor“, de Oliver Sacks, volum apărut în noua serie de autor dedicată neurologului britanic, în colecţia Ştiinţă a Editurii Humanitas
0Volumul de eseuri „Toate la locul lor”, publicat postum, este cel care deschide noua serie de autor Oliver Sacks în colecţia Ştiinţă de la Humanitas, alături de reeditări ale altor două titluri foarte apreciate de specialişti şi de cititorii de non-ficţiune: „Revenirea la viaţă” şi „Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie”. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din volumul recent publicat în limba română.
În „Toate la locul lor”, Oliver Sacks îmbină în mod inimitabil înţelepciunea şi seninătatea memoriilor intime cu relatările cazurilor clinice, excepţionale în sine, dar cu care ne învecinăm poate mai frecvent decât ne-am închipui. Rezultă un caleidoscop de eseuri foarte personale, în parte inedite, poveşti pline de culoare despre pasiunea lui Sacks pentru înot, ferigi, cărţi sau elementele chimice, despre unele cazuri neuropsihiatrice deosebite cu care s-a intersectat (schizofrenie, demenţă, Alzheimer, tulburarea bipolară etc.), despre întâlnirile miraculoase care fixează destinul unui om ori despre ameninţările lumii actuale. Descoperim aici aceeaşi empatie cu care ne-a obişnuit autorul, aceeaşi erudiţie şi întindere enciclopedică, aceeaşi fascinaţie pentru natura umană şi misterul ei. Meditativă şi luminoasă, aceasta e cartea de rămas-bun a omului de ştiinţă şi a omului pur şi simplu care a fost Oliver Sacks.
Oliver Sacks a combinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională - au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. Ele sunt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Cele două titluri prezente în noua serie de autor sunt cele mai bune exemple. Revenirea la viaţă a stat la baza unui film, Awakenings, cu Robert De Niro si Robin Williams nominalizat pentru Premiul Oscar şi unei piese de teatru de Harold Pinter, A Kind of Alaska. Iar Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook.
„Sacks are capacitatea uluitoare de a-şi stimula cititorul, de a-i stârni interesul pentru frumuseţea lucrurilor mărunte, dar cu atât mai mult demne de ţinut minte. Şi, mai presus de toate, forţa lui stă în felul în care ştie să deschidă drumul pentru cititorii nespecialişti pe teritoriul neurologiei. Sacks rămâne autorul mereu însetat de cunoaştere şi uimit în faţa complexităţii existenţei umane.” — New York Journal of Books
Bogdan Ovidiu Popescu, preşedinte al Societăţii de Neurologie din România, medic neurolog la Spitalul Clinic Colentina, Ioana Podina, psiholog şi conferenţiar universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti, şi Alexandru Babeş, conducătorul grupului de neurofiziologie senzorială în cadrul Departamentului de Anatomie, Fiziologie şi Biofizică, Facultatea de Biologie, Universitatea din Bucureşti au participat la un dialog despre cărţile lui Oliver Sacks pe care îl puteţi urmări pe canalul Youtube Humanitas.
-FRAGMENT-
„Urangutan
Acum câţiva ani, când am mers la Grădina Zoo din Toronto, am vizitat un urangutan. Era o femelă care hrănea un pui – dar când mi-am lipit faţa bărboasă de geamul ţarcului ei mare şi plin de iarbă, şi-a pus cu grijă jos copilul, s-a apropiat şi şi-a apăsat faţa, nasul mai exact, peste al meu, de partea cealaltă a sticlei. Cred că îmi fugeau ochii de colo-colo pe faţa ei, dar eram mult mai conştient de ochii ei. Ochişorii aceia strălucitori – erau cumva tot portocalii? – săreau în toate părţile, îmi observau nasul, bărbia, toate trăsăturile umane, dar în acelaşi timp simiene, ale feţei mele, şi mă identificau (mi se părea mie) drept unul de-al ei, sau cel puţin înrudit îndeaproape. Apoi m-a privit fix în ochi şi eu i-am răspuns; parcă eram doi îndrăgostiţi privindu-se, despărţiţi doar de panoul de sticlă.
Am pus mâna stângă pe geam şi şi-a pus şi ea, imediat, mâna dreaptă în dreptul ei. Afinitatea era evidentă – amândoi ne dădeam seama cât de mult semănau. Mi se părea extraordinar, minunat; aveam o senzaţie intensă de înrudire şi apropiere, cum nu am mai avut cu niciun animal. „Uite“, spunea acţiunea ei, „şi mâna mea e tot ca a ta.“ Dar în acelaşi timp era un salut, ca şi cum am fi dat mâna sau am fi bătut palma.
Apoi ne-am retras feţele de pe sticlă şi ea s-a întors la puiul ei.
Am avut şi am iubit câini şi alte animale, dar niciodată n-am simţit o asemenea recunoaştere instantanee, reciprocă, şi o asemenea senzaţie de înrudire ca cea pe care mi-a inspirat-o seamănul meu din rândul primatelor.” (Copyright: Editura Humanitas)