Interviu Exploratorul Tristan Gooley, despre cum să te orientezi fără GPS și să vezi lumea cu alți ochi: „Creierul are nevoie de mișcare, dar nu trebuie să alerge un maraton în fiecare zi“

Tristan Gooley (52 de ani) este scriitor, navigator natural și un observator fin al lumii invizibile din jurul nostru. Este singura persoană în viață care a traversat singur Oceanul Atlantic atât pe mare, cât și pe calea aerului, la bordul unei aeronave de mici dimensiuni. Adevărata lui aventură vorbește despre redescoperirea unui mod de a trăi conectat și orientat – în sensul cel mai uman al cuvântului. 

În cărțile sale devenite bestselleruri, precum „The Natural Navigator“ și „How to Read a Tree“, exploratorul britanic propune o formă de rezistență culturală într-o eră dominată de algoritmi, automatizare și lumini artificiale. Orientarea, spune el, nu se rezumă la a ști cum ajungi din punctul A în punctul B, ci este un mod de a percepe lumea prin simțuri reînvățate – direcția vântului, asimetria copacilor sau ritmul oamenilor care trec pe stradă. Navigația naturală, în viziunea lui, este o artă care combină știința, mitul, folclorul și intuiția. În „How to Read a Tree“, Gooley ne arată cum fiecare copac urban sau sălbatic poartă în el o poveste – despre lumină și vânt, despre apă, oameni, animale sau suferință. Nu există doi copaci identici, iar cine învață să-i citească, spune el, va vedea altfel fiecare plimbare, fiecare oraș, fiecare colț de natură.

În cadrul ediției de anul acesta a festivalului UNFINISHED, „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Tristan Gooley despre cum să ne activăm simțurile adormite, ce ne învață copacii din orașe și dacă inteligența artificială va putea vreodată să vadă lumea așa cum o fac oamenii. De asemenea, britanicul a vorbit și despre cum se transformă curiozitatea din copilărie la maturitate, percepție și nevoia de a ne regăsi locul în lume.

„Weekend Adevărul“: Să începem cu propria ta busolă interioară: îți amintești prima dată când te-ai simțit cu adevărat orientat în lume? Nu doar geografic, ci și emoțional sau intelectual? Ce te-a pus pe drumul navigației naturale?

Tristan Gooley: Cred că o parte din copilărie înseamnă tocmai tranziția asta – uneori palpitantă, alteori înfricoșătoare – de la sentimentul că ești ancorat, în siguranță, la a te duce spre margini. Și, ca majoritatea copiilor, am trăit acele momente mici care, la vremea lor, păreau uriașe. Îmi amintesc, de exemplu, că eram printr-un supermarket, pe la patru sau cinci ani, și dintr-odată nu o mai vedeam pe mama. Era înfricoșător. Am trecut prin toate experiențele astea normale. Dar lucrurile devin cu adevărat interesante atunci când începem să facem propriile alegeri. Țin minte foarte clar perioada din școală: uneori aveam rezultate bune la o materie, dar mă luptam cu două-trei altele. Și cred că asta e una dintre dificultățile școlii, în general – nu seamănă prea mult cu viața reală. Cu cât ești mai mic, cu atât ți se cer mai multe lucruri inconfortabile în fiecare zi. Și îmi amintesc clar senzația aia. N-aș fi numit-o „nesiguranță“ atunci, dar azi pot spune că asta era. Și când te simți nesigur și în același timp ești forțat să faci lucruri la care nu te pricepi natural, combinația e greu de dus. Cred că tocmai de aceea, de fiecare dată când făceam ceva la care primeam un feedback bun – cineva îmi spunea „ești destul de bun la asta“ – investeam enorm de multă energie în acel lucru. Asta s-a văzut uneori la școală, dar mai ales în sport, în adolescență.

Mai târziu, am realizat că nu-mi place să mi se spună ce să fac. Aveam un soi de rebeliune, dar nu era una furioasă sau haotică. Era mai degrabă o neliniște. Țin minte foarte clar că dacă erau 20 de oameni și un lider care zicea „mergem să vedem ceva grozav“, pentru mine acel lucru era mult mai puțin interesant decât să-i spun mamei: „pot să mă duc să urc pe dealul ăla?“. Asta era cu mult înainte ca termenul „navigație“ să însemne ceva pentru mine. Când aveam 20 de ani, senzația asta a devenit mult mai profundă. Țin minte când am învățat să navighez o barcă de mici dimensiuni, iar instructorul m-a întrebat: „unde ai vrea să mergem?“. Iar pentru mine a fost un sentiment incredibil – de libertate, de autonomie. A fost unul dintre primele momente când am simțit cu adevărat că nu e vorba doar de orientare fizică, ci și psihologică: știam unde sunt, unde vreau să ajung și aveam ceva control asupra traseului. La un moment dat – nu pot spune exact când – am știut că asta e.

Simțeam tot mai clar un lucru: nu mă deranja că sunt slab la unele lucruri. Fiecare e slab la ceva. Iar eu eram bun la destule. Dar voiam să fiu foarte bun la un singur lucru. Voiam să pun capul pe pernă seara și să știu că am o abilitate care e doar a mea, una care îmi face viața mai frumoasă. Și acel ceva a devenit navigația. Așa că mi-am setat niște obiective. Și în timp ce avansam și aventurile deveneau tot mai mari, am început să simt că pierd ceva din magia aceea. Cineva care se ocupa cu fizica spunea că, pe măsură ce se apropia de miezul ei, aceasta își pierdea farmecul. Iar ideea asta a rezonat cu mine, pentru că simțeam exact la fel cu navigația. Ajunsesem în punctul în care puteam pilota o mică aeronavă, conduce o barcă sau merge pe jos oriunde în lume, dar nu mai simțeam acea emoție pe care o aveam în copilărie. Așa că, pe la 20 de ani, am schimbat lucrurile: în loc să fac expediții mari, am început să fac plimbări mici, fără echipament, doar bazându-mă pe natură. Atunci, magia s-a întors. Și asta mi-a schimbat viața. Navigația, care era doar un hobby când eram mai tânăr, a devenit profesie prin 2007, când aveam 34 de ani. A fost nevoie de aproape zece ani până să devină un job cu normă întreagă. 

Frica, zborul și marea: o școală a singurătății și a încrederii

Ai menționat bărci mici, avioane mici, și am citit că ești singura persoană în viață care a traversat singur Atlanticul atât pe mare, cât și prin aer. Ce ți-au arătat experiențele astea despre lume și despre tine, lucruri pe care nu le-ai fi putut învăța pe uscat?

Da, e foarte interesant. Sunt două provocări complet diferite. Navigația pe mare e solicitantă din punct de vedere fizic. Timp de 26 de zile și nopți ești, pur și simplu, la temperatura greșită. E aproape imposibil să te simți confortabil. Și mai e și singurătatea – sunt 26 de zile în care ești doar tu cu natura. Nu aveam ecrane sau tot felul de electronice. Chiar eram doar eu, barca și oceanul. Mă pregătisem temeinic, pentru că nu-ți poți permite ca lucrurile să meargă greșit. Știam că n-o să fie o plimbare relaxantă. Dar, printre lucrurile pe care le-am aflat cercetând, a fost ideea asta simplă și foarte puternică: orice ființă umană, lăsată singură, va înnebuni – întrebarea nu e dacă?, ci când?. La fiecare se manifestă diferit. Nu știm cu exactitate cât putem duce. Putem doar să ne dăm cu părerea. Cineva care ar petrece de bunăvoie o duminică singur într-o bibliotecă, într-un colț, probabil va rezista mai bine câteva zile. Pe de altă parte, cineva care are nevoie să fie înconjurat de șase oameni tot timpul va avea mult mai greu de dus. Eu am citit destul de mult pe tema asta și m-am descurcat bine. Știi cum se zice: ce nu te omoară te face mai puternic. În sens psihologic, experiența asta mi-a dat multă încredere în mine. Pentru că nu ești doar singur, ci trebuie să și rezolvi probleme de unul singur. Iar partea aceea copilăroasă din noi, care nu dispare nici la maturitate, iese la iveală. Nu e deloc neobișnuit ca un adult de 40 de ani să-și sune părinții și să întrebe: „Cum fac asta?“. Dar când ești singur pe ocean, două lucruri sunt clare: nu poți suna pe nimeni și oricum n-ar avea cum să te ajute. Și de acolo vine încrederea: din faptul că ești nevoit să te descurci singur.

Zborul a fost și el o experiență de construire a încrederii, dar de altă natură. Mi-am dat seama că sunt destul de calm în situații de presiune. Bine, fiecare e diferit, dar pentru mine, dacă m-am pregătit cât de bine am putut, atunci în momentele grele rămân calm. Dacă, în schimb, nu sunt bine pregătit, apare fisura – ca o crăpătură în metal. Sigur, puteam să trăiesc niveluri similare de presiune și pe uscat – și chiar am făcut-o uneori – dar pentru mine a fost un proces de formare. Știam dinainte că va fi ori-ori. Ori merge, ori nu. Și dacă nu merge, iese urât. Dar când s-a încheiat, am simțit că visul pe care-l aveam de zece ani – să devin foarte bun la ceva ce simt că e chemarea mea – chiar s-a împlinit. A fost un moment în care, sincer, simt că am devenit adult. Dacă mă uit înapoi, sigur, eram adult din punct de vedere legal, dar în realitate eram nesigur în privința locului meu în lume, nesigur de chemarea mea. Acum, când vorbesc cu elevi sau studenți, le spun că asta e partea cu adevărat interesantă: nu-ți vei descoperi chemarea sau competențele doar visând cu ochii deschiși. Adevărata provocare e să alegi cât de mare vrei să fie râul peste care încerci să sari. Eu am sărit peste multe râuri mici înainte să îndrăznesc să sar peste unul mare.

Deci a fost un punct de turnură, un moment care ți-a schimbat viața.

Cu siguranță, da. Și unul dintre semnele care-mi arată că a fost mai degrabă o experiență de dezvoltare personală, decât profesională, e faptul că a fost un lucru ținut secret. N-am spus nimănui că o să fac asta până nu am și făcut-o. Parțial, pentru că nu voiam să anunț ceva ce s-ar fi putut să nu se întâmple din tot felul de motive. Când am hotărât să pornesc la drum, mi-a luat șapte ani de pregătire, antrenamente, planificare, toate astea în timp ce aveam și un job. Și oricând, pe parcursul acelor șapte ani, aș fi putut spune: „nu e o idee bună, din multe motive“. Până și cu o săptămână înainte să plec, credeam că cel mai probabil motiv să renunț avea să fie faptul că, între timp, devenisem tată de două ori. O parte din mine, sincer, voia ca soția mea să-mi spună: „nu pleca, ești tată acum, nu e momentul potrivit pentru așa ceva“. Dar nu putea să-mi spună asta, pentru că nu ar fi avut nimic de câștigat în situația respectivă. Chiar dacă ar fi avut dreptate să-mi spună să nu o fac, ar fi existat riscul să rămână în mine o urmă de resentiment – pentru că visul acesta exista în mine cu mult înainte să ne căsătorim.

Există ceva despre care mulți oameni aleg să nu vorbească: eșecul. Poate că e un cuvânt prea puternic, dar ți-a fost frică vreodată că vei eșua?

Da, am fost îngrozit, absolut îngrozit. Și probabil de asta nici n-am vorbit mai deschis despre ce voiam să fac. Aș fi putut primi mai mult ajutor dacă spuneam lumii ce plănuiam, poate că mi-aș fi ușurat sarcina, dar adevărul e că nici eu nu știam sigur dacă o voi duce la capăt. Pentru că uneori universul îți trimite semnale... și nu le înțelegi întotdeauna. Ca să dau un exemplu: ce am făcut eu este un tip foarte neobișnuit de zbor. Nu există nici măcar sute de oameni care pot face așa ceva. Poate doar câteva zeci, în toată lumea, care chiar au competențele tehnice și experiența necesare. În cei șapte ani de pregătire am contactat șapte astfel de piloți, ca să le cer sfaturi, idei, indicații. Până în ziua în care am decolat, trei dintre cei șapte muriseră în accidente cu avioane ușoare – și vorbim despre experți. Eu eram, cum s-ar spune, începător. Primul meu zbor solo peste apă a fost chiar traversarea Atlanticului cu acel tip de avion (n.r. – Cessna). Deci al treilea meu zbor solo, în total, și primul zbor solo peste apă a fost fix acesta: să trec Atlanticul. Dacă ceva ar fi mers prost, comunitatea de aviatori ar fi zis: „era de așteptat“. Dar eu am făcut tot ce am putut în condițiile date. La navigație, pe mare, mi-am luat toate calificările necesare. Sunt oameni care pornesc să traverseze oceane fără să aibă certificatele cerute. Eu le-am obținut, pentru că îmi plăcea procesul de învățare, dar și pentru că, dacă s-ar fi întâmplat ceva rău, voiam să pot spune: „ok, am făcut ce trebuia – mi-am luat atestatele pentru navigație pe ocean, m-am pregătit, am învățat“. Poate universul nu voia să reușesc, dar măcar nu pentru că nu m-am străduit.

„Copacii spun povești în toate direcțiile, doar să știm să-i ascultăm“

Munca ta pleacă de la ideea că natura e plină de semne și indicii – trebuie doar să învățăm să le observăm. Care crezi că e un semn din natură pe care majoritatea oamenilor îl ratează zilnic, dar, odată ce îl văd, nu mai privesc lumea la fel?

Aș spune că lipsa de simetrie a copacilor. Dacă rogi pe cineva să deseneze un copac – nu contează dacă are cinci ani sau nouăzeci și cinci – îl va desena simetric. În mintea noastră, un copac „tipic“ e simetric. Dar, dintre miliardele de copaci de pe Pământ, nu există niciunul perfect simetric. Însă fiecare copac pe lângă care treci are o semnătură proprie – iar parte din asta e faptul că nu arată la fel pe ambele părți. Un detaliu simplu: copacii cresc mai mult pe partea unde primesc mai multă lumină. Iar lumina vine, în general, dinspre sud. Doar acest detaliu schimbă felul în care vezi copacii. Nu mă aștept ca oamenii să se oprească și să înțeleagă tot ce se întâmplă cu fiecare copac – e nevoie de experiență și e un fel de artă. Eu fac asta de peste 20 de ani și tot mai învăț câte ceva în fiecare săptămână. Dar cred că doar ideea asta – că un copac nu e simetric și că dacă te oprești o secundă și te întrebi „de ce?“, descoperi că are legătură cu lumina, cu vântul și alte lucruri – poate schimba complet perspectiva. Nu zic că te va ajuta să găsești drumul spre gară – pentru asta, regula e simplă: dimineața mergi contra fluxului de oameni, seara mergi cu el. Dar asta e altă discuție.

În cartea ta „How to Read a Tree“ scrii despre copaci că spun povești, dacă știm să-i ascultăm. Ce fel de povești spune un copac din oraș? Să zicem unul care crește pe marginea trotuarului, într-un spațiu urban.

Ne putem gândi că elementele naturii lasă urme pe pământ, iar copacii sunt parte din asta. Două dintre cele mai importante pentru ei sunt lumina și vântul. De exemplu, ieri mă plimbam prin București și căutam urmele vântului – atât cele pe termen scurt, cât și cele pe termen lung. Am observat că bate uneori un vânt destul de puternic din nord-est și vedeam asta în felul în care se mișcă vârfurile copacilor. Asta e o reacție imediată. Dar apoi se văd și efecte pe termen lung – forma copacilor e sculptată, în timp, de direcția vântului predominant. Lumina solară e alt element care influențează forma. Există mai multe tipuri de forme care apar din relația cu soarele. Dar e și o altă dimensiune fascinantă – copacii ne ajută, de fapt, să „citim“ harta locului. Fiecare copac îți spune ceva despre mediul în care se află. De exemplu, când vezi un copac aproape de o sursă de apă, în oraș, o să arate diferit. Ce propun eu în carte – și e ceva ce spun des – e să nu ne concentrăm pe numele speciei. Numele nu îți spun nimic distractiv sau util în sensul ăsta. Mai degrabă, încurajez oamenii să se uite la un copac și să spună: „copac care crește lângă apă“. Și apoi, când vezi unul într-un loc foarte uscat, te gândești: „copac care crește într-o zonă uscată“. Mintea ta va face singură legătura. Cu timpul, începi să recunoști copacii care cresc în zone acvatice, și când vezi copacul, deja vezi peisajul altfel. Copacii mai spun o poveste și despre relația lor cu oamenii. De exemplu, dacă trecem peste rădăcinile unui copac, o singură dată, nu se întâmplă nimic. Dar dacă sute de oameni calcă zilnic sau merg cu bicicleta peste acele rădăcini – mai ales în zona de drip line, adică unde cade apa de pe marginea coroanei – acolo se deteriorează solul. Rădăcinile nu mai primesc nutrienți și apă, și începe un întreg proces de degradare. Interesant e că, dacă stai sub coroana unui copac, rădăcinile de sub picioarele tale sunt cele care hrănesc direct ramurile de deasupra ta. Nu se încrucișează, fiecare parte a coroanei e hrănită de partea corespunzătoare din rădăcini. Un exemplu concret: se deschide o cafenea nouă la marginea unui parc, unde înainte nu era nimic. Brusc, sute de oameni iau în fiecare zi o scurtătură prin iarbă, ca să ajungă mai repede. Problema e că rădăcinile copacilor nu erau obișnuite cu acest „trafic“. În timp, frunzele încep să dea semne de suferință, ramurile se usucă, apoi moare o întreagă parte a copacului, pătrunde o ciupercă – și tot copacul moare. Sunt multe feluri în care copacii „ne vorbesc“ despre starea lor.

Un alt exemplu comun: în orașe, plantele urbane nu primesc suficient spațiu pentru rădăcini. Vara par că arată bine, dar deja din septembrie vezi că frunzele li se îngălbenesc mai devreme – e felul lor de a ne șopti: „Mi-e sete“. Copacii pot fi o busolă, pot fi o hartă, ne pot spune cum se poartă animalele din jur. Dacă vezi frunze roase sau semne de insecte, deja ai indicii despre ce alte forme de viață mai sunt prin preajmă. N-o să vezi prea mulți cerbi în mijlocul orașului, dar copacii îți vorbesc despre viața animală, despre climă. Dacă într-un loc vezi multe conifere, asta îți spune ceva despre un climat mai dur. Dacă vezi mai multe foioase, înseamnă că e un loc mai blând. Copacii spun povești în toate direcțiile – doar să știm să-i ascultăm.

„Oricât de departe ne-am întoarce în timp, poveștile au fost mereu în centrul existenței noastre“

Mulți oameni se simt deconectați de propriile simțuri – ne bazăm pe GPS-uri, derulăm la nesfârșit conținutul de pe rețelele sociale, suntem înconjurați de lumină artificială. Cum poate cineva care locuiește într-un mediu aglomerat, plin de tehnologie, să-și trezească din nou percepția despre natură? Cu ce ar trebui să înceapă?

Un mod rapid și chiar distractiv de a începe e să-ți pui o întrebare simplă: „în ce direcție mă uit acum?“. Dacă am ieși acum la o plimbare pe o stradă sau într-un parc, am vedea că fie oamenii merg, fie – dacă stau pe loc – cel puțin jumătate dintre ei au telefonul în mână. Și nu aș spune nimănui să lase telefonul acasă sau să-l arunce. Ce aș propune e altceva: data viitoare când simți că ai nevoie de telefon pentru ceva, oprește-te pentru un minut și întreabă-te: „mă uit spre nord, sud, est sau vest?“. Vezi dacă poți răspunde. Și nu contează dacă greșești – tot exercițiul e despre proces, nu despre a avea dreptate. Dacă ai noroc, soarele e pe cer, e miezul zilei, e simplu: dacă-ți vezi umbra, în față, înseamnă că te uiți spre nord. Dar, din nou, nu e vorba despre a nimeri direcția, ci să ne conectăm cu spațiul. Pentru unii oameni, cuvintele „nord, sud, est, vest“ par prea tehnice. Simt că nu sunt pentru ei, sunt pentru navigatori, pentru altă lume. În cazul lor, metoda rapidă e alta: alege un singur lucru din jur și întreabă-l ce îți spune despre locul în care ești. Și nu e un joc cu răspunsuri corecte sau greșite. De exemplu, te uiți peste stradă și vezi un restaurant. Poți gândi: „pare scump“. Ce îți spune asta? Poate că nu ești într-un cartier rău famat. E un mod simplu de a deduce ceva dintr-un detaliu, fără să-ți propui să rezolvi un rebus complicat.

Folosești aceeași parte a creierului pe care ai folosi-o și în rezolvarea unui rebus, doar că în mod mai rapid și mai natural. Sau vezi că mulți oameni merg în aceeași direcție. Poți întreba: „Oare ce se întâmplă acolo? O fi o gară? Un concert?“. Nu contează dacă nu ghicești exact. Important e că îți folosești simțurile, curiozitatea, și acele părți din creier care adesea „adorm“ din lipsă de exercițiu. Uneori mă gândesc la acele părți din creier ca la un câine. Dacă nu-l scoți la plimbare două-trei zile, devine morocănos. Creierul are nevoie de mișcare – dar nu trebuie să alerge un maraton în fiecare zi. Ieri, de exemplu, eram într-un parc mic din apropiere și i-am arătat cuiva un petic de iarbă. Era cineva care nu avea nicio experiență în zona respectivă. I-am spus: „Uită-te la bucata asta de iarbă și trage o singură concluzie“. Se vedea că se simte inconfortabil. I-am zis: „Hai, nu ai cum să greșești, e doar concluzia ta“. Și a zis: „Aici pare mai tocit locul, deci probabil pe aici trec mai mulți oameni“. Am spus: „Perfect!“. Și i-a apărut un zâmbet pe față. Despre asta e vorba. Așadar, poți începe cu întrebarea „în ce direcție mă uit?“. Iar dacă nu rezonezi cu asta, alege un obiect și folosește-l ca să înțelegi mai bine locul în care ești.

Vezi orientarea naturală ca pe un fel de rezistență în epoca automatizării și a algoritmilor?

Da, aș spune că e o formă de contracurent cultural, clar. Și cea mai bună analogie la care m-am gândit e legată de ce s-a întâmplat în domeniul alimentar în ultimii 20, poate 30 de ani. Ce s-a întâmplat cu mâncarea, în societățile industrializate, e că, până acum vreo 100 de ani, nimeni nu vorbea despre mâncare în termeni pur culturali. Se discuta despre calitate – mâncare bună, mâncare proastă, bucătari buni, bucătari mai slabi –, dar nu o vedeam ca pe ceva cu o funcție culturală importantă. Așa că, mult timp, ne-am gândit la mâncare mai ales ca la un mijloc de a evita foametea. Apoi, după Al Doilea Război Mondial, apare fast-foodul. Și nu zic că fast-foodul e ceva rău. Ce spun e că există momente când un McDonald’s își are locul, dar și momente când gătești o masă timp de trei ore și apoi stai cu prietenii încă două ore la masă. Și chiar dacă ai scoate mâncarea din ecuație, tot ai rămâne cu ceva valoros: momentul în sine. Asta încerc să spun și despre orientarea naturală. Ca să fiu sincer, uneori mă dezamăgește când aud pe cineva spunând: „Poate avem nevoie de aceste abilități dacă ni se strică GPS-ul“. Gândesc: „Serios, asta e una dintr-un milion de situații“. Oamenii pe care îi cunosc și care lucrează în domenii de vârf – în armată, în misiuni de căutare și salvare sau în alte roluri esențiale – au acces la șase-șapte GPS-uri, în diferite forme. Deci nu despre asta e vorba. Pentru 99% dintre oameni, GPS-ul nu va „pica“ în mod semnificativ. Pentru mine, orientarea în natură e interesantă pentru că e o activitate care îmbogățește viața. Dacă cineva mă întreabă „E necesară?“, răspund „Nu“. Dar în același mod în care nici arta nu e necesară, nici muzica, nici dansul nu sunt – adică nu sunt esențiale pentru supraviețuire. Dar sunt esențiale pentru o viață bogată, plină de sens.

Cum vezi influența inteligenței artificiale asupra felului în care interpretăm lumea? Crezi că o mașinărie poate „citi“ un copac, de exemplu? Sau e ceva indiscutabil uman în această lectură?

E o chestiune interesantă. Cred că calculatoarele devin din ce în ce mai bune la partea de recunoaștere a tiparelor. Acum, în motoarele de căutare, poți încărca o fotografie și ele îți găsesc imagini similare sau încep să analizeze ce e acolo. Partea care mă sperie e că știu că AI folosește deja cărțile mele pentru anumite lucruri. Dar cred că ceea ce oamenii vor putea face întotdeauna, și AI nu, e acel... salt care nu e logic, nici economic avantajos. O mare parte din munca mea pornește de la cunoaștere – fac și eu descoperiri, dar, ca majoritatea celor care scriu și comunică, stau pe umerii altora. Doar că nu stau acolo ca să privesc în aceeași direcție, ci ca să privesc altfel. Ce fac eu des e să iau știință, observații sau experiențe și să le interpretez într-un mod diferit. Asta cred că e partea cu care AI-ul o să se lupte cel mai mult: ar fi pus vreodată AI ananas pe pizza? Probabil că nu. În termeni de navigație, inventez mereu lucruri. De exemplu, în Anglia e foarte popular să mergi pe jos până la un pub dintr-un sat pentru prânz. Și există un fluture care îți poate spune că te apropii de anumite plante, iar plantele îți spun că te apropii de sat. Așa că eu spun: „fluturele îți zice să-ți pregătești comanda“. Nu cred că AI ar face asta vreodată. E vorba de acel pas care nu e evident, nu e imediat „valoros“, dar care duce către ceva neașteptat. Pe scurt: nu știu sigur, dar cred că o să-i ia inteligenței artificiale cam cât mai avem noi de trăit, ca să ajungă acolo – și chiar și atunci, nu cred că va putea evalua acel ceva. Nu cred că va putea înțelege ce înseamnă pentru un om să se bucure de neașteptat. Și nu știu dacă IA o să poată simți vreodată asta.

Despre povești, vânt și felul în care învățăm din nou să privim lumea

În munca ta îmbini adesea mituri, folclor, știință și observație directă. Crezi că știința modernă are ceva de învățat din vechile forme, orale, de cunoaștere a lumii?

Ceea ce aș vrea să subliniez, pentru început, e că eu nu împărtășesc tehnici pe care nu înțeleg cum funcționează. Mă inspir din folclor și mituri, dar ele, pentru mine, sunt ca o lanternă care luminează intrarea într-o peșteră. Eu iau lumina aceea, intru în peșteră și caut acolo ceva care chiar funcționează. Asta e esențial pentru mine – ca metoda să funcționeze. Inspirația poate veni de oriunde, dar trebuie să ducă undeva concret. Și da, cred că în momentul de față miturile și felul în care se spun poveștile au o importanță încă greu de explicat complet. Am discutat recent despre asta cu un ghid de drumeții, pe nume Emma, care trăiește într-o zonă sălbatică din Anglia, Dartmoor. Vorbeam despre folclor, și amândoi am fost de acord că nu ne plac legendele care sunt complet false. Știm cu toții că ficțiunea, prin definiție, nu e adevăr. Dar marea ficțiune reflectă ceva adevărat, spune ceva despre condiția umană. Așa văd și eu folclorul. Să nu fie neapărat factual, dar să conțină un adevăr. Ceea ce mi se pare fascinant – și nu am întâlnit încă o explicație foarte bună – este cât de importante erau poveștile într-o lume în care supraviețuirea era totul. Acum 20.000 de ani, strămoșii noștri nu lăsau jurnale, dar putem presupune câte ceva. Se strângeau în jurul focului și spuneau povești. Și totuși, viața lor trebuia să fie extrem de pragmatică. Te trezeai dimineața și scopul era să ajungi viu la finalul zilei. Sau al săptămânii, dacă aveau o unitate de timp similară. Să nu mori într-o luptă, să nu te mănânce un animal, să nu mori de foame. Și totuși, poveștile aveau un rol uriaș. Exagerez puțin, evident, dar dacă ne uităm la cele mai vechi înregistrări pe care le avem – eu, personal, am fost inspirat de „Odiseea“ lui Homer – cred că știința, mai ales știința psihologiei umane, are enorm de învățat de aici. Pentru că, momentan, nu reușește să explice complet ce se întâmplă. Oricât de departe ne-am întoarce în timp și oricât de mult s-ar fi schimbat oamenii, poveștile au fost mereu în centrul existenței noastre. Și poate că are sens. Trăim într-o epocă de neliniște profundă, iar poveștile sunt un mod prin care gestionăm asta. Putem să le spunem terapie, rezolvare de probleme sau cum vrem. Dar chiar și acum 5.000 de ani, când viața părea să fie doar despre „supraviețuiește zilei de azi“, poveștile erau tot acolo, parte din felul în care oamenii înțelegeau lumea.

Dacă ai avea doar câteva minute ca să trezești atenția cuiva față de natură, ce i-ai arăta? La ce ar trebui să se uite sau ce ar trebui să asculte?

Aș spune: fii atent la direcția vântului. O dată pe zi, măcar un minut, încearcă să simți din ce parte bate vântul. Toți strămoșii noștri făceau asta. Și toți exploratorii o fac. Pentru că, în clipa în care vântul își schimbă direcția, totul se schimbă – se schimbă vremea, se schimbă comportamentul animalelor, se schimbă felul în care arată plantele. Și odată cu toate astea, ni se schimbă și nouă starea. Ne schimbăm dispoziția când se schimbă vremea. Așa că, dacă observi că vântul s-a schimbat, să zicem, cu 90 de grade, e foarte posibil ca următoarele două zile să pară altfel, să fie altfel și chiar să le simți altfel.