De ce se credeau dacii nemuritori. Zeul cu care credeau că-și vor continua viața

Cultul dacilor consta din slujbe, ceremonii şi incantaţii pe care le făceau preoţii, de obicei, pe munţii înalţi. Ei credeau că îşi vor continua viaţa în cer, alături de zeul Zamolxis.

Religia a fost unul dintre elementele esenţiale ale culturii getice. Potrivit istoricilor care au cercetat atent acest aspect, religia a impresionat prin superioritatea principiilor sale, fapt recunoscut chiar de cel căruia i s-a spus părintele istoriei, grecul Herodot.

„Geţii credeau anume că ei nu dispar după moarte, ci îşi continuă viaţa, în cer, alături de zeul suprem, de Zamolxis. Aşa ne apune Herodot. El adaogă însă o întreagă poveste pe care o auzise de la grecii de pe ţărmurile Mării Negre, care nu admiteau, se vede, ca vreun alt popor, afară de ei, ar putea ajunge la o concepţie religioasa superioara”, susține istoricul Constantin C. Giurescu.

Zamolxis era numele cel mai răspândit pe care Dacii sau Geţii îl dădeau zeului lor. Alte triburi îl numeau Gebeleizis. Dacii spuneau că acest zeu era cerul senin, luminos şi tot ce-i tulbură frumuseţea şi armonia, adică fenomene precum furtuna, norii, grindina, trebuie combătute.

“De aceea, Dacii trag cu săgeţile în văzduh, spre nori ca să-i gonească şi să ajute în felul acesta pe zeul suprem. Locurile de închinăciune sunt sus, pe munţi, cat mai aproape de cer. Iar locuinţa marelui preot e tot sus, într-o peșteră de pe muntele Cogheonul. Să fie actualul munte Gugu (2292 m.) situat între Oslea, Godeanu, Tarcu şi Retezatu?”, se întreabă istoricul Giurescu.

Alte izvoare istorice, din surse romane, spun că dacii se închinau şi zeului Războiului, Marte, care s-ar fi născut chiar în ţara lor, lucru contrazis de Herodot, care preciza că dacii nici nu concepeau să mai existe un alt zeu decât al lor.

Cultul dacilor consta din slujbe, ceremonii şi incantaţii pe care le făceau preoţii, de obicei, pe munţii înalţi. Preoţii aveau şi rol de prezicători, dar puteau fi şi medici, fiind consideraţi străbunii călugărilor de astăzi, prin faptul că duceau o viaţă austeră.

Preoții trăiau ca niște asceți

Ei nu se căsătoreau, nu mâncau carne şi niciun fel de vietate, ci numai lapte, brânză şi miere. Duceau o viaţă de asceţi, poporul îi înconjura cu un mare respect şi îi numea preacuvioşi şi călători prin nori. În fruntea preoţilor era marele preot.

Este şi cazul lui Deceneu, contemporan cu Burebista şi colaborator principal al regelui dac.

Dacii mai aveau un obicei caracteristic. La fiecare cinci ani trimiteau un sol la Zamolxis căruia să-i povestească durerile şi nevoile lor.

“Trimiterea se făcea în felul următor: se trăgea la sorţi unul dintre daci, i se înşirau toate câte are să-i transmită zeului şi apoi era azvârlit în sus spre a cădea în trei lănci fixate cu vârfurile în sus. Dacă solul murea străpuns, ei credeau atunci că Zamolxis le e favorabil şi că a primit cererile lor. Dacă nu murea însă, atunci ei dădeau vina pe sol, spunând că e om rău şi trimeteau pe altul în locul lui”, mai susţine istoricul Giurescu.

De asemenea, pierderea vieţii nu reprezenta pentru daci o nenorocire, aşa cum era la alte popoare, iar tocmai datorită acestui aspect credinţa lor în nemurire îi făcea să înfrunte încercările şi să lupte cu eroism în războaie.

De altfel, împăratul Traian a spus: “Am subjugat chiar şi pe aceşti Geţi, cei mai războinici dintre toate neamurile cate au existat vreodată, nu numai din cauza puterii corpului lor dar şi din aceea a învăţăturilor lui Zamolxis, care este între ei aţa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă că ei nu mor, ci numai cât îţi schimbă locuinţa, şi, de aceea, merg la moarte mai veseli decât la orice altă călătorie”.