Interviu Cum s-a fabricat mitul „savantei academician doctor inginer“. „A intrat în pachetul diplomatic românesc“
0În anii ’70 și ’80, imaginea femeii de știință din România avea chipul Elenei Ceaușescu. Prezentă în manuale, în jurnalele de actualități și în delegațiile oficiale, ea devenise figura centrală a științei românești în spațiul public – nu doar ca parteneră de viață a liderului statului, ci ca „academician doctor inginer“, titlu repetat obsesiv până la a se confunda cu numele ei.
Cum a fost construită această imagine şi ce a însemnat ea, dincolo de propagandă, pentru statutul femeilor din știință a explicat pentru „Weekend Adevărul“ istoricul Cosmin Popa.
„Weekend Adevărul“: Cum începe, de fapt, această construcție a imaginii Elenei Ceaușescu ca om de știință? Care sunt primele momente care o fixează public în acest rol?
Cosmin Popa: Construcția cultului personalității Elenei Ceaușescu, în bună măsură, a urmat tiparele celui al lui Nicolae Ceaușescu. Ceea ce a apărut în plus la Elena Ceaușescu a fost această tentație irezistibilă pentru titluri științifice. Practic, această ascensiune a început destul de mult în 1967, când Elena Ceaușescu este deja directoarea Institutului Național de Chimie. Făcea parte dintr-o serie de comitete menite să marcheze public diverse date rotunde ale instituțiilor de știință și cultură din România. Deci, manifesta un interes absolut viu pentru recunoașterea științifică public. Deși toată lumea era conștientă de precaritatea pregătirii sale, de fapt de absența pregătirii sale. Ceea ce s-a întâmplat în 1973, atunci când Elena Ceaușescu a fost primită în Academia de Științe a New Yorkului, a fost, de fapt, o convergență fericită pentru Elena Ceaușescu și pentru Nicolae Ceaușescu.
Momentul 1973, intrarea în Academia de Științe din New York, pare un punct de cotitură. Ce a însemnat el în contextul politic și internațional de atunci?
Pe fond, Nicolae Ceaușescu era încă destul de bine prizat în Statele Unite ale Americii. Iar Academia de Științe din New York, cea care a cooptat-o în 1973 pe Elena Ceaușescu, era ea însăși într-un proces destul de riguros de atragere a femeilor în știință, de încurajare a participării femeilor în științe. Astfel că România se racorda prin această politică la o modă internațională. Pe acest fond, cooptarea Elenei Ceaușescu într-o academie care punea accent nu doar pe performanțele științifice ale membrilor săi, dar și pe capacitatea acestora de a crea rețele de influență în lumea academică, deci cooptarea Elenei Ceaușescu apărea ca fiind o soluție ideală. Era soția unui șef de stat bine văzut în Occident, care se opunea Uniunii Sovietice, putea pune la rândul ei pe masă niște lucrări de chimie autentice – pe coperțile cărora era trecut numele ei; nu mai conta faptul că ea nu era capabilă să se exprime în nicio limbă străină, iar cei de la Academia de Științe din New York sigur nu înțelegeau română, astfel încât să vadă precaritatea ei intelectuală. Deci, din acest punct de vedere, Elena Ceaușescu a picat într-un context politic extrem de favorabil, pe care, ca de fiecare dată, Ceaușescu l-a exploatat, cred eu, destul de bine. Mai mult decât atât, scenariul ascensiunii Elenei Ceaușescu a fost gândit de la început în această cheie dublă: a ascensiunii științifice, dublată, nu-i așa, meritoriu, de ascensiunea politică, astfel încât cele două evenimente au fost simultane. Atât coooptarea în Comitetul Politic Executiv, cât și în această Academie de Știință din New York, ceea ce, prin transfer, oferea credibilitate cooptării în Comitetul Politic Executiv, din moment ce meritele științifice ale Elenei Ceaușescu fuseseră recunoscute nicăieri altundeva decât în epicentrul lumii capitaliste.
Acesta este începutul. De aici, lucrurile au mers de la sine. Au urmat Londra, o serie de alte universități, și nu numai din America Latină sau Africa, dar și foarte multe din Europa Occidentală. Nu doar Grecia, Portugalia, Spania, dar și Suedia. Din acest punct de vedere, recunoașterea formală a așa-ziselor merite științifice ale Elenei Ceaușescu a intrat în pachetul diplomatic românesc, cu care Bucureștiul mergea în toate capitalele lumii. Deci atunci când Nicolae Ceaușescu se ducea să discute anumite probleme economice, oamenii săi, în principal Ștefan Andrei (n.e. – ministrul de Externe), veneau și cu această cerință specială, anume aceea ca într-un fel și cumva, să fie recunoscute meritele științifice ale Elenei Ceaușescu. Pe lângă asta, s-a apelat în mod curent la practica inventării de foruri științifice fictive, care recunoșteau de fapt meritele Elenei Ceaușescu. Iar asta a fost o practică larg întrebuințată și în ceea ce-l privește pe Nicolae Ceaușescu.
Performanță de fațadă
A ajutat această promovare carierele altor femei din știință sau a distorsionat imaginea generală a femeii-savant?
Aceasta este o întrebare care comportă răspunsuri nuanțate, în sensul în care vrând, nevrând, indiferent de cât de bine țintite erau aceste avantaje, teoretic, create pentru toate femeile, regimul trebuia să accepte o nouă infuzie a femeilor în știință. Dacă mă întrebați dacă promovarea Elenei Ceaușescu a facilitat sau a făcut mai ușor drumul femeilor în știință, răspunsul meu este nu. Dacă piedicile pe care le întâlneau în mod curent femeile care voiau să participe la această cursă a științei s-au micșorat, aș spune că da. Pentru că nu mai exista altceva decât tradiționala cultură patriarhală românească, nu existau piedici formale în calea acestui acces.
Privind în urmă, ce a produs această construcție simbolică: a deschis drumuri pentru alte femei din știință sau a afectat, pe termen lung, însăși ideea de autoritate academică în România?
Ce pot spune cu certitudine este că indiferent de câte avantaje ar fi adus femeilor în știință această elevare a Elenei Ceaușescu la gradul de autoritate științifică internațională, dezavantajele pe care ea le-a creat au fost mult mai mari și mult mai importante. Evoluția Elenei Ceaușescu este sinonimă cu deteriorarea standardelor academice în România. Sigur că asta nu i se poate imputa exclusiv Elenei Ceaușescu, ci regimului comunist, care a presat și a acționat constant pentru o confuzie deliberată între politică și știință, condiționând carierele academice de loialitatea politică.
Or, asta a făcut ca odată cu timpul, odată cu întărirea dictaturii personale și dictatorii de clan, să asistăm, în România, la o deteriorare accelerată a standardelor academice, care a culminat, de la jumătatea anilor ’80, cu autentica substituire a intelectualilor de către politruci, de către activiști convertiți, teoretic, în oameni de știință. Efectul direct al acestei situații a constat exact în dorința absolut incontrolabilă a politicienilor de a-și atașa la butonieră titluri academice în România postcomunistă și la epidemia de plagiat. Toate aceste fenomene își au originea exact în această ascensiune a Elenei Ceaușescu, în această pervertire a standardelor academice. De fapt, Elena Ceaușescu știa exact că nu merită niciuna dintre acele distincții care i s-au acordat și, sub pretextul consolidării politice a regimului, a luptat, până la dispariția lui, pentru diluarea și pervertirea standardelor științifice și academice în România.