Interviu Actorii din „Berlin“, despre artă, masculinitate toxică și vulnerabilitate într-un jaf inspirat de Leonardo da Vinci: „Încrederea este mai greu de câștigat decât dragostea“

Pedro Alonso, Joel Sánchez și Julio Peña Fernández, actorii din „Berlin și Doamna cu Hermină“, au vorbit în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“ despre loialitate și încredere, despre analog și tehnologie, despre masculinitatea toxică, dar și despre ce mai înseamnă astăzi autenticitatea.

Există în istoria artei occidentale un tablou mic, de doar 54 pe 39 de centimetri, pictat pe lemn de nuc, care a supraviețuit războaielor, jafurilor, exilului. „Doamna cu Hermină“, realizat de Leonardo da Vinci între 1489 și 1491, se află astăzi la Muzeul Czartoryski din Cracovia și este considerat una dintre comorile naționale ale Poloniei. Subiectul portretului este Cecilia Gallerani, amanta de 17 ani a lui Ludovico Sforza, Ducele Milanului.

Cinci secole și jumătate mai târziu, Netflix a luat acest tablou și l-a pus în centrul unui serial de acțiune spaniol. Decizia nu este lipsită de ironie: o operă de artă care a rezistat asediilor napoleoniene și invaziei naziste – Hans Frank, „măcelarul Poloniei“, o furase pentru reședința sa particulară – devine acum decorul unui jaf fictiv din Sevilla, produs pentru consum global de streaming. Totuși, „Berlin și Doamna cu Hermină“ – al doilea sezon al spin-offului din universul „La Casa de Papel“, lansat pe 15 mai 2026 – face ceva mai interesant decât să exploateze un brand cultural consacrat: folosește tabloul ca oglindă.

Premisa este, la prima vedere, simplă: Berlin (Pedro Alonso) și banda sa sunt chemați la Sevilla de Ducele de Málaga (José Luis García-Pérez) și soția sa (Marta Nieto), un cuplu care crede că îl poate manipula pe hoțul cel mai periculos cu putință. Planul implică un fals furt al tabloului lui Leonardo – o iluzie în interiorul iluziei – în vreme ce ținta reală este cu totul alta. Ceea ce nu calculează ducii este că provocarea lor va trezi latura cea mai întunecată a lui Berlin și setea lui de răzbunare.

Într-o dimineață călduroasă de mai (nu una spaniolă), „Weekend Adevărul“ s-a întâlnit cu Pedro Alonso, Joel Sánchez și Julio Peña Fernández, cei trei actori ai distribuției principale, aflați în București. Alonso, 54 de ani, născut la Vigo în Galicia, este actorul care a făcut din Andrés „Berlin“ de Fonollosa unul dintre cele mai autentice personaje marca Netflix, dar pe care el însuși îl descrie drept „bolnav, toxic, destructurat, periculos, amoral, dezgustător“. Sánchez joacă rolul lui Bruce, recent căsătorit cu Keila, un bărbat care descoperă că iubirea și loialitatea sunt la fel de complicate ca infracțiunea. Peña Fernández îl întruchipează pe Roi, al cărui arc emoțional din acest sezon este construit în jurul incapacității de a se înțelege cu persoana iubită.

Frumusețe și înșelăciune

Serialul este, vizual, mai ambițios decât media producțiilor de gen. Există tablouri, arhitectură barocă, schițe pe hârtie... și biblioteci imense, ținute în loc de greutatea timpului și a cărților. Sevilla, cu palatele și grădinile ei, este un personaj în sine, care setează frumusețea drept coloană vertebrală a serialului. Dar ce rol joacă ea? Este o iluzie care vrea doar să facă personajele mai seducătoare? Sau, dimpotrivă, să le ofere un grad mai mare de credibilitate?

Pedro Alonso se gândește o clipă, cu acea concentrare pe care o cunoști dacă i-ai urmărit interviurile – nu e o pauză de efect, e una de gândire reală. „Depinde de sensul frumuseții, dar da, există ceva în tot ceea ce scrie Álex Pina, care este creatorul, unde simțul frumuseții, această uimire este ca o notă fundamentală în ceea ce fac, chiar și uneori mai presus de bani. Se presupune că fură, dar fură pentru a obține ceva mai mare decât materialul. Da, frumusețea contează în serial“. Álex Pina, creatorul serialului „La Casa de Papel“, al cărui succes global a transformat televiziunea spaniolă, construiește în mod constant personaje care operează după un cod estetic, nu doar unul criminal. Berlin nu fură pentru bani. Fură pentru experiență, pentru performanță, pentru plăcerea jocului în sine.

Arlechinii

Serialul „Berlin“ respiră artă – de la decoruri, muzică și joc actoricesc până la tradițiile spaniole prezentate și felul de a fi al personajelor. Însă cum ar fi dacă acest serial ar fi o operă de artă? Julio Peña Fernández râde și recunoaște că pentru a găsi ceva care însumează serialul este copleșitor. Pedro Alonso răspunde repede: „Mie îmi place foarte mult Francis Bacon, care probabil a fost primul pictor în care m-am cufundat să îl studiez, să îl văd. Știi, toate acele bucăți de carne vibrând sălbatic – ei bine, Francis Bacon, o bucată de carne care țipă“. Francis Bacon – pictorul irlandez, nu filosoful elizabetan – a creat una dintre cele mai tulburătoare opere din arta secolului XX pornind tocmai de la carne, dar și de la opera lui Diego Velázquez. Trupurile sale sunt figuri care se topesc, se contorsionează, se dezintegrează. „Suntem cu toții carne“, declara Bacon, „carnea perisabilă a unor ființe pur muritoare“. Așadar, Pedro Alonso, un actor care joacă într-un serial puternic legat de Sevilla barocă, orașul lui Velázquez însuși, ajunge instinctiv la Bacon: coincidență?

Joel Sánchez nu are o referință clară: „Sincer, deocamdată nu îmi vine nimic în minte“, dar Alonso adaugă spontan: „Nu, ar fi un arlequin... doi arlequini de Picasso“. Arlechinii lui Picasso sunt acrobați, saltimbanci, oameni al căror rol social este să distreze și să înșele, dar a căror viață interioară este marcată de o tristețe greu de formulat. Nu e greu să recunoști în ei banda lui Berlin: o trupă de specialiști ai iluziei, extraordinar de competenți în ceea ce fac și permanent în pericol de a nu mai ști cine sunt dincolo de performanță.

Lumea analogă și nostalgia hârtiei

Serialul se remarcă și prin refuzul ostentativ al digitalizării. Totul se face pe hârtie: schițe, planuri, notițe. Keila (Michelle Jenner), geniul tehnologic al bandei, folosește echipamente de acum câțiva ani, o decizie narativă deliberată a creatorilor, care plasează acțiunea înainte de „La Casa de Papel“. Mingea era ridicată la fileu: cât de relevanți sunt ei cu „Scrolling on paper is better“, deviza „Weekend Adevărul“? Alonso răspunde imediat: „Pentru mine este indispensabil. Dacă citesc o carte și nu este pe hârtie, nu o rețin. Și eu pictez. Trebuie să trec totul prin mâini pentru a putea stabili o conexiune. Este ceva ce am văzut că este literalmente așa. Da, eu sunt super analog“.

Julio Peña Fernández continuă: „În sensul acesta și eu, când studiez un scenariu, am nevoie să fie pe hârtie, să pot face mâzgălituri, desene, lucrurile mele. Chiar dacă este doar mintea mea rătăcind, am nevoie să îl am fizic“. Joel Sánchez adaugă cu simplitate: „Și ceva tangibil, nu? Fie și mirosul hârtiei, al cernelii... Cred că este ceva pe care nicio tehnologie nu ți-l poate replica. Este ceva indispensabil pentru a te conecta...“.

Loialitate și vulnerabilitate

Dincolo de spectacolul estetic, serialul este o meditație despre încredere și despre viteza cu care aceasta poate deveni vulnerabilitate. Banda lui Berlin funcționează după un cod aproape feudal de loialitate, iar fiecare sezon testează limitele lui. Îi întreb pe cei trei ce este mai greu de câștigat: dragostea sau încrederea? Joel Sánchez răspunde primul și cu cea mai mare precizie: „Eu cred că încrederea. Până la urmă, încrederea depinde de cealaltă persoană. Iubirea, până la urmă, poate fi reciprocă sau nu, și există persoane care te iubesc, dar cum nu este reciprocă... Încrederea cred că este ceva ce tu i-o cedezi persoanei, pentru că îi permiți să intre în grădina ta, cum s-ar spune“ – și ce metaforă frumoasă, cea a grădinii ca teritoriu interior, doar gândindu-te ce oază de bine sunt locurile cu plante și răcoare care te primesc într-o după-amiază andaluză.

Pedro Alonso continuă cu o reflecție care vorbește mai mult despre filosofia sa de viață decât despre serial: „Încrederea este începutul a tot, stima de sine, respectul față de sine însuși, respectul față de celălalt, codul. Adevăratul început, acea încredere – este posibil că totul se poate articula de acolo într-un mod solid. Încrederea pare mereu o valoare fundamentală pentru a munci, a iubi, a crea. Dacă ți se oferă un principiu de încredere, poți să îndrăznești. Eu sunt mai mult din școala asta decât din școala biciului. Și în procesul meu vital personal, asta m-a dus progresiv să am mai multă grijă la început. La un moment dat mergi ca o capră prin viață, dar când începi să respecți asta, totul este mult mai simplu“. Este o declarație neașteptată de la un actor care joacă, aproape exclusiv, personaje la limita umanului. Berlin este modelul contrar: un om incapabil de încredere autentică, un narcisist care folosește legătura emoțională ca instrument. Totuși, exact această tensiune între actorul care crede în încredere ca fundament și personajul care o subminează sistematic pare să fie sursa energiei din joc.

Julio Peña Fernández completează cu o nuanță care spune multe inclusiv despre complexitatea lui Roi: „Pot să iubesc foarte mult pe cineva și totuși să nu îi fi acordat încă toată încrederea mea, din mai multe motive. Pentru a ajunge la un nivel de încredere deplină – vorbind despre o încredere absolut deplină în cineva, o persoană sau o echipă, într-un proiect sau ceva pe care să te poți sprijini complet – eu am nevoie de multă, multă siguranță“.

Masculinitate și vulnerabilitate

Trăim într-o lume în care discursul online despre masculinitatea toxică a ajuns aproape un zgomot de fond – prezent, obositor, adesea neproductiv. Totuși, personajele lor, mai ales Bruce și Roi, care ar fi putut ușor aluneca în tiparul toxic, au ales vulnerabilitatea. Au arătat că bărbații pot fi altfel. Îi întreb dacă prin personajele lor se poate vorbi altfel despre emoțiile masculine, dacă se poate redefini ideea de bărbat puternic. Joel Sánchez spune ferm: „Pentru mine, un bărbat puternic are capacitatea și curajul de a se deschide în fața oamenilor. De obicei bărbatul puternic este asemănat cu cel care pune straturi, ermetic. Însă pentru mine, o persoană care are o problemă și o spune în fața oamenilor și nu se teme să se deschidă și să fie cum este... asta este definiția masculinității“.

Julio Peña Fernández extinde analiza cu o onestitate care descrie simultan personajul și propria lui înțelegere despre cum funcționează problemele emoționale: „Da, sunt de acord. Mi se pare că există ceva care demonstrează o forță foarte mare în a te cunoaște pe tine însuți și a nu te închide în ceea ce poate fi masculinitatea tradițională. Este adevărat că în moduri diferite, dar Bruce și Roi au această capacitate de a se deschide, chiar și unul față de celălalt. Total. Au această relație de prietenie, însă și o mare sensibilitate față de partenerii lor. Cred că Bruce o gestionează într-un mod mai... adecvat, foarte sensibil și foarte deschis. Din nefericire, de multe ori când avem o relație toxică sau există această masculinitate toxică, o agreăm pentru că nu știm cum să o facem mai bine. Nu există o cunoaștere despre cum se poate face asta mai bine și o facem fără să vrem. Și eu cred că asta li se întâmplă lui Roi și lui Cameron. Cred că nu știu să se înțeleagă, nu știu să se asculte. Atunci, asta îi duce la o stare în care eu cred că amândoi se iubesc foarte mult, dar nu știu cum să miște ultima piesă pentru ca totul să se potrivească“. Pare a fi una dintre cele mai bune descrieri ale dinamicii relaționale din serial și, implicit, o teorie a masculinității toxice care refuză atât victimizarea, cât și condamnarea simplistă.

„Slăbiciunea pentru mine este baza adevăratei forțe“

Ne întoarcem la Pedro Alonso și la personajul său, Berlin: un hoț, un infractor, și totuși unul dintre cele mai iubite personaje ale serialelor-fenomen. Ce ne spune asta despre lumea în care trăim? Sunt oamenii fermecați de personalitățile machiavelice sau sunt doar empatici? Nu seamănă Berlin, în carisma sa impasibilă și în capacitatea de a-și fermeca victimele, cu un anumit tip de politician pe care îl cunoaștem cu toții? „Îmi amintesc că, într-unul din sezoane, am simțit brusc că începea să existe prea multă afecțiune față de personajul Berlin. Eu nu obișnuiesc să sun scenariștii, însă am făcut-o și le-am zis: trebuie să scrieți ceva atroce al personajului. Și mi-au scris o secvență în care, cu o furculiță, îi provoca multă durere cuiva într-o baie. Ca să nu se uite că Berlin este un personaj... bolnav, în multe sensuri. Toxic, în multe sensuri. Destructurat, periculos, amoral, de neprezentat, dezgustător. Dar ficțiunea nu este catehismul. Ficțiunea este făcută pentru a simți lucruri. Ficțiunea este o oglindă, și pe mine ca actor mă interesează să fie o oglindă a umanului. Berlin este o oglindă a umanului“.

După o mică pauză, continuă: „Este un personaj care pentru mine nu este în niciun caz o referință pentru o viață sănătoasă. Partenera mea mi-a vorbit despre niște studii care s-au făcut cum că emoția care vibra cel mai sus, mai presus de bucurie, mai presus de iubire, era congruența, autenticitatea. Iar Berlin este un personaj foarte aliniat cu intențiile sale. Și asta eu cred că trebuie să fie parte din forța lui, din carisma lui. Pentru că în viață, pentru toți, este mult mai complicat să fii aliniat, să fii conectat cu scopurile tale. Deci cred că acesta este parte din paradoxul său. Un dezastru... Dar autentic“.

Așadar, am putea spune că Berlin este iubit nu în ciuda amoralității sale, ci parțial datorită ei. Suntem cu toții, în diverse măsuri, ființe scindate: spunem ceva și gândim altceva, vrem ceva și facem altceva, ne prezentăm diferit în contexte diferite. Berlin nu face asta. Și în această coerență monstruoasă există ceva care seamănă, paradoxal, cu eliberarea.

Autenticitate și slăbiciune

De la Alonso, dar poate mai mult de la Berlin, hoțul pasionat de frumos, ne-am dorit să știm ce înseamnă autenticitatea. Serialul vorbește mult despre iluzie și autenticitate, așadar ce înseamnă autenticitatea pentru actorul care joacă personajul cel mai autentic? „De curând am fost la munte trei zile cu un prieten bun. Și... după ce am vorbit mult, așa, concluzia cea mai clară care a rămas pe masă este că adevărata forță se naște din a-ți susține slăbiciunea. Nu să rezolv tot, să am totul clar. Nu, nicidecum. Ci din a-ți pune slăbiciunea pe masă, din a te îndoi cu voce tare, din a nu nega că te zgârie, pentru că pe toată lumea o zgârie, tuturor li se întâmplă lucruri, toată lumea se îndoiește, nu? Și când asta nu se pune pe masă, oamenii devin rigizi. Deci da, slăbiciunea pentru mine este baza adevăratei forțe“. Așadar, poate că este o definiție a autenticității opuse față de Berlin. Personajul este rigid – rigid în amoralitatea sa, în codul său, în refuzul de a se îndoi cu voce tare. Și tocmai această rigiditate, care îl face să pară atât de puternic, este și sursă a ceea ce îl va distruge, în cele din urmă, în universul narativ al lui Alex Pina. Pedro Alonso, omul, trăiește în direcția opusă. Merge trei zile la munte cu un prieten ca să se întrebe cu voce tare. Pictează. Preferă hârtia ecranului. Sună scenaristii să-i roage să-i facă personajul mai atroce, ca să nu se lase iubit prea ușor.

„Berlin și Doamna cu Hermină“ va fi ultima sa apariție în rol, după cum a confirmat Pedro Alonso și la București. Serialul se va termina, universul lui Berlin se va închide. Tabloul lui Leonardo da Vinci va rămâne la Cracovia, în vitrina sa climatizată, privind undeva în afara cadrului cu atenția alertă a Ceciliei Gallerani, ca și cum ascultă un vorbitor nevăzut.

Dar există ceva în interviul celor trei actori care rămâne dincolo de serial, dincolo de Netflix, dincolo de tablou: o convingere comună, formulată în trei moduri diferite, că puterea reală se naște din deschidere, nu din ziduri. Că a ceda cuiva încrederea ta este mai greu decât orice jaf. Că vulnerabilitatea și autenticitatea sunt adevărate superputeri ale prezentului. Și că hârtia, cu mirosul ei de cerneală și cu spațiul ei pentru mâzgălituri, rămâne indispensabilă. „Berlin și Doamna cu Hermină“ este deja disponibil pe Netflix.