Video Viața în satele uitate din Munții Zarandului. „Întreg ținutul era cutreierat de cete de haiduci”

O mulțime de sate din Munții Zarandului oferă un peisaj straniu. Majoritatea caselor lor nu mai sunt locuite permanent, fostele școli sunt închise și ruinate, iar bisericile au rămas treptat fără credincioși, localnicii putând fi numărați pe degete.

„Slujbă a mai fost aici, la biserică, prin august, anul trecut, iar în rest biserica a stat închisă”, își amintește Zian, un localnic din satul Almășel, din Hunedoara, privind spre biserica de lemn a așezării. Almășel, un sat izolat din Hunedoara, este una dintre localitățile rămase aproape pustii din Munții Zarandului, conturați în vestul României între Valea Mureșului și Valea Crișului Alb.

Satul aproape pustiu, animat de o stână

În satul Almășel din Hunedoara au mai rămas vreo trei-patru oameni, povestește Zian, un fost muncitor din combinatul siderurgic din Hunedoara, retras aici, în locul ascuns la capătul unui drum forestier care desparte județele Hunedoara și Arad.

„Până de curând au fost cinci, dar cel mai vârstnic dintre noi, Iosif, ajuns la aproape 90 de ani, a fost luat de familie și stă acum la Cerbia, în apropiere. Creștea oi și o vacă și avea grijă de biserică, dar nu a mai putut, la vârsta lui, să se ocupe de animale”, spune Zian.

O stână de oi și capre animă însă localitatea izolată din Munții Zarandului, iar cei care au grijă de animale sunt tineri și mai încrezători în viața trăită într-un astfel de loc.

„După ce am terminat liceul, m-am ocupat de creșterea animalelor. Acum am 28 de ani și mă ocup în continuare de stână, iar lucrurile merg destul de bine”, povestește un tânăr cioban.

De-a lungul timpului, Munții Zarandului au fost un ținut patriarhal, cu resurse minerale mai puține decât ceilalți munți ai lanțului Apusenilor, dar cu înălțimi mai mici și culmi mai domoale, cu poieni mai prielnice pentru creșterea animalelor și pentru pomicultură. Vremea agriculturii de subzistență a trecut demult, cred localnicii, pădurile au crescut peste vechile pășuni, iar anii secetoși pot produce dezastre.

„Anul trecut, am găsit mai multe căprioare moarte în pădure. Au murit din cauza secetei, nu au găsit apă, după ce pârâurile de aici au secat. Dacă ar fi ajuns la Mureș, ar fi supraviețuit”, crede Zian.

Bărbatul locuiește chiar în centrul satului, definit de intersecția dintre drumurile forestiere care se pierd în munți, de la limita județelor Hunedoara și Arad, de biserica de lemn veche de un secol și de vechea școală, acum ruinată. În vecinătatea casei sale, drumul înșiră mai multe gospodării, unele ruinate, altele îngrijite de cei care se întorc aici uneori.

Satele apropiate din Munții Zarandului, înființate atât în Arad, cât și în Hunedoara, oferă o priveliște asemănătoare.

Au drumuri de pământ care se strecoară prin păduri, însoțind pâraie care coboară liniștit spre Mureș și Crișul Alb, livezi bătrâne, gospodării în mare parte nelocuite, case vechi din secolul al XIX-lea care și-au păstrat înfățișarea arhaică și comunități mici, de câteva familii. În centrul satelor, bisericile de lemn, unele vechi de două-trei secole, amintesc de vremea în care erau centrul spiritual al așezărilor.

Munții Zarandului, „Cenușăreasa Apusenilor”

Așezați la marginea sud-vestică a Apusenilor, între valea Mureșului și cea a Crișului Alb, între Brad și Lipova, Munții Zarandului sunt împărțiți între județele Hunedoara și Arad. Ținutul montan a fost locuit din cele mai vechi timpuri, iar localnicii și-au întemeiat așezările pe văile pâraielor care coboară spre Mureș și Crișul Alb, dar și pe culmile domoale ale munților, înalți de numai 800–900 de metri, înconjurați de păduri întinse de foioase.

Masivul se întinde aproape paralel cu râul Mureș, din vecinătatea Devei până spre Lipova, și este străbătut de numeroase drumuri, în mare parte forestiere, care urcă spre culmi și coboară de cealaltă parte a munților, spre localitățile din împrejurimile municipiului Brad. De secole, aceste drumuri de legătură au fost folosite de localnici pentru păstorit, pentru exploatarea lemnului și pentru a apropia satele răsfirate de pe ambele laturi ale masivului.

În trecut, comunitățile din Munții Zarandului au trăit din creșterea animalelor, cultivarea pomilor fructiferi, muncile pădurii și, în unele locuri, din exploatarea fierului, a altor minereuri și a pietrei de construcție. În zona Ciungani–Căzănești au funcționat mine polimetalice, iar în alte locuri oamenii au muncit în cariere de calcar.

Spre deosebire de Munții Apuseni și de Munții Metaliferi, învecinați cu ei, Munții Zarandului au fost mai săraci în resurse minerale prețioase, astfel că pădurea și pășunile au rămas principalul mijloc de trai pentru mulți săteni.

„Aici, cei mai mulți localnici s-au ocupat cu muncile forestiere, iar alții munceau în minerit, la Ciungani și Căzănești, dar nu erau mașini să meargă pe astfel de drumuri, greu de străbătut dintotdeauna. Ca să ajungem în satele alăturate din Arad și Hunedoara, mergeam pe jos, pe poteci”, relata Eugen, unul dintre puținii localnici rămași în satul Obârșia, al comunei Petriș, aflat la limita județelor Hunedoara și Arad.

Alți localnici din satele montane din „Țara Zarandului” povestesc că munceau fie în minele de aur din zona Bradului, fie în localitățile de pe valea Mureșului, ori chiar făceau naveta la Deva, aflată la 20–30 de kilometri.

Locul de refugiu al moților și haiducilor

Munții Zarandului sunt și o punte de legătură între Apuseni și Câmpia Aradului, iar vreme de secole au fost o regiune de graniță a Ardealului cu Banatul. Pădurile lor vaste au fost loc de refugiu pentru „moții crișeni”, cum au fost numiți locuitorii din „Țara Zarandului”, zona de pe valea Crișului Alb aflată la poalele munților.

De-a lungul timpului, Țara Zarandului a fost locul mai multor răscoale și conflicte militare, iar localnicii au profitat de pădurile vaste din jur pentru a se adăposti din fața primejdiei. În secolele trecute, Munții Zarandului erau cunoscuți și pentru cetele de haiduci pe care le ascundeau. Acestea atacau adesea transporturile de aur din Apuseni sau ieșeau în calea poștalioanelor care treceau pe drumul de pe valea Mureșului, între Arad și Deva.

„Întreg Zarandul era cutreierat în veacurile XVII și XVIII de cete de haiduci, de «lotrii», cum îi numesc documentele pe țăranii români ce luau calea codrului, exasperați de asupriri, și atacau cuiburile nobililor. Mișcarea «lotrilor» din Zarand a avut o atât de mare amploare, încât nu de puține ori s-au mobilizat armate. S-a ajuns chiar să se închidă granițele comitatului și să se ceară pașapoarte pentru trecere. Și nu-i de mirare că s-a ajuns la asemenea soluții”, informa revista România Pitorească, în 1973, citând surse istorice.

Unele bande de haiduci au sprijinit, potrivit istoricilor, cetele de iobagi conduși de Horea, Cloșca și Crișan în timpul Răscoalei din 1784–1785. Începând din secolul al XIX-lea, Munții Zarandului au devenit locuri mai primitoare pentru călători, datorită importanței crescute a localităților miniere din împrejurimi, dar și a stațiunii balneare Vața de Jos.

Agricultură de subzistență

În satele din munți, localnicii au continuat să ducă un trai patriarhal, supraviețuind din creșterea animalelor, datorită pădurii și agriculturii de subzistență.

„Când m-am născut eu, prin 1938, aici, în Runcșor, erau vreo 70 de familii. Acum mai sunt vreo 20. Toată lumea avea vite, iar ogoarele erau muncite. După război, mulți au plecat spre Deva, Hunedoara, Brad ori Arad pentru a munci în industrie, în fabrici, în cariere, în minerit”, relata Iulian, un localnic din satul Runcșor, din Munții Zarandului.

Fenomenul depopulării a început de la mijlocul secolului XX și a afectat zeci de sate din Munții Zarandului.

„Aici, unele familii au avut opt-zece copii, dar nu aveau pământ de lucrat. În trecut, oamenii au primit terenuri și locuri de case în județul Arad și s-au mutat acolo. Puțini s-au mai întors. Alții s-au tras înspre comuna Zam”, relata Zian, pensionarul retras în satul Almășel din Munții Zarandului.

După 1990, satele din Munții Zarandului au continuat să se depopuleze, chiar dacă unele dintre vechile lor drumuri de pământ au fost asfaltate, iar utilitățile au ajuns în alte localități.

„De câțiva ani a fost asfaltat drumul din Runcșor, căci înainte erau numai noroaie. Dar, știți ce s-a întâmplat? Au făcut drumul când nu mai sunt oameni. Acum vin mai mulți turiști aici, că este frumoasă zona, nu e chiar departe de Deva, doar la vreo 40 de kilometri”, relata Crăciun, un localnic din satul Runcșor, din Hunedoara.

Drumul Regelui

Recent, au început lucrările la „Drumul Regelui” (DJ 707), un tronson rutier care va conecta localitățile din Valea Crișului Alb cu cele de pe Valea Mureșului.

Noua șosea de 17 kilometri, construită cu fonduri europene, va lega comunele Petriș (județul Arad) și Vața de Jos (județul Hunedoara), prin Munții Zarandului. Drumul montan, care urcă până la 900 de metri, la limita celor două județe, va avea două benzi de circulație și este propus ca o soluție de revitalizare a Țării Zarandului, o zonă atractivă datorită stațiunii termale Vața de Jos și Văii Crișului Alb.

În apropiere se află municipiul Brad, fost centru minier care găzduiește singurul muzeu al aurului din Europa, iar Munții Apuseni atrag prin numeroasele monumente ale naturii și prin satele arhaice ale moților.

În Arad, „Drumul Regelui” va coborî pe Valea Mureșului, în apropiere de Castelul familiei regale de la Săvârșin, iar în Hunedoara va ajunge la Căzănești, locul nașterii duhovnicului Arsenie Boca, și în apropiere de Țebea și Baia de Criș, locuri istorice care păstrează amintirea lui Avram Iancu și a lui Horea, Cloșca și Crișan.