Adevărata Veneţie (partea I)
0Niciodată nu mi-au plăcut măştile... Sorbisem primul strop de cafea şi priveam pierdut încîntătoarea aglomeraţie veneţiană. Piaţeta istorică în care se găsea cafeneaua la care mă oprisem era însorită pe jumătate.
Turiştii veseli de la umbră la soare şi invers într-un du-te vino fără sens. Piaţeta părea o scenă pe care se joacă, simultan, mai multe piese de teatru. Un fel de commedia dell arte spontană. La Veneţia, turiştii cumpără adesea măşti. Mulţi dintre „actorii” din piaţă le purtau. Se fotografiau cu măştile pe faţă sau se jucau unii cu ceilalţi, cuprinşi de spiritul măştilor. Cînd mi-am dat seama cît de mulţi trecători poartă mască în acea piaţă , deşi zilele Carnavalului sînt departe, domnul de lîngă mine mi-a spus că niciodată nu i-au plăcut măştile. Se aşezase la masa alăturată la doar un minut după ce eu însumi, istovit de plimbări, am decis să mă aşez la terasa aceasta şi să beau un espresso. Nu părea turist. De altfel, am ghicit o vagă urmă de accent veneţian în italiana lui. L-am întrebat din priviri, mimînd nedumerirea – vorbiţi cu mine? De fapt, nu ştiu de ce, chiar voiam să vorbească cu mine. Părea cumva picat din Lună, avea un aer un pic boem şi simţeam în el ceva vechi, misterios. Era un om interesant, într-un cuvînt...
– Cu dumneavoastră vorbesc, zice el. Gîndiţi-vă ce chestie: nu-mi plac măştile, dar ador Carnavalul. Se zice că pentru meseria mea, nu e bine. Dar, m-am descurcat.
Am zîmbit. Am sorbit din nou – era un espresso bun, cum ştiu să facă italienii – şi am vrut să-l întreb ce meserie are, dar a vorbit înaintea mea:
– Văd că vă place. Ce cafea beţi?
– Nu ştiu. Am cerut un espresso şi mi-au dat. Este foarte bun, într-adevăr...
– Am prins vremurile cînd cafeaua venea în Europa pe-aici, prin port. Negustorii veneţieni erau formidabili. Aduceau fel de fel de lucruri din locuri despre care lumea nici nu ştia că există şi le vindeau apoi, se îmbogăţeau şi se făleau cu bogăţia lor... Veneţia a fost maiestuoasă!
– Aţi prins vremea intrării cafelei în Europa? Păi, asta s-a întîmplat acum vreo patru sau cinci secole? – zic eu, zîmbind isteţ.
– E drept, sînt ceva mai tînăr... Poate că am prins vremurile de după.
Ridică ceaşca de cafea din faţa lui, închide ochii, îi simte mirosul şi apoi îi savurează aroma. Tipul e transportat în alte părţi, îmi spun amuzat.
– Dar dumneavoastră, ce cafea beţi? – greu să nu se simtă aluzia răutăcioasă pe care întrebarea mea o presupune.
– Singura cafea care te face să fii parte a Veneţiei, mi-a răspuns. Nespresso Caffè Venezia. Ai încercat?
– Nu.
– Acest Nespresso evocă o istorie veneţiană care a marcat lumea. Cafeaua venea din Harrar-ul Etiopiei, urca pe Marea Roşie şi ajungea la Suez, acolo unde se întîlnea cu mirodenii şi felurite alte cafele de prin Yemen şi Indii. Plecau în caravane pînă la Alexandria şi de acolo veneau la Veneţia. Simţi în acest Caffè Venezia de la Nespresso toată taina acestei călătorii de demult spre prezent. Veneţia este punctul pivotal al acestui drum. Înţelegi?
Priveam fascinat cum mîna plină de inele cu pietre grele a veneţianului desena în aer traseul boabei de cafea, cînd mi-a spus:
– Vino să-ţi arăt ceva. Ca să înţelegi...
S-a ridicat deodată de la masa lui, a făcut semn ospătarului care şedea la umbra arcadelor venite în realitate din vedutele lui Canaletto să pună cafeaua mea în contul lui şi, după ce acesta a consimţit cu o politicoasă plecăciune, a luat-o la picior, tăind în diagonală piaţa excesiv de animată. M-am precipitat să bag în rucsac ghidul Veneţiei, harta, aparatul de fotografiat, telefonul – în fine, instrumentarul turistului de peste tot, să nu uit nimic – şi m-am găbit să-l urmez, temîndu-mă să nu-l pierd cumva prin mulţime.