Adevărata Veneţie (partea a II-a)

Mergea grăbit pe străduţele ce însoţeau canale strîmte, făcea slalom agil printre oamenii care umpleau tot locul, găsea ieşiri şi traversări pe care nu le bănuiai în spatele zidurilor umede şi eu mă ţineam, gîfîind aproape, după el. Îmi vorbea peste umăr, fără să-şi dea seama de efortul pe care îl depuneam ca să mă ţin aproape şi să aud ce spune.

– Mă ocup cu teatrul. Scriu piese. Comedii. Mai şi joc în ele din cînd în cînd. Sînt veneţian get-beget şi sînt destul de cunoscut pe-aici. La cafeneaua la care ne-am întîlnit, vin de cîteva sute de ani. La un moment dat, m-am mutat la Paris. Acolo se făcea teatru la alt nivel. Dar tot veneţian am rămas. După ce mi-am încheiat pe-acolo socotelile cu viaţa, am revenit aici, acasă.

– Cum vă numiţi, dacă se poate?

– Carlo.

Oameni veseli cu măşti pe faţă, treceau pe lîngă noi.

– Uită-te la ei! Poartă măştile astea şi nici măcar nu ştiu ce semnificaţie au. Bauta, Colombina, Medicco della Peste, Pantalone, Arlecchino – măştile astea sînt personaje...Eu am fost unul dintre primii care le-au dat jos.

– Cum adică?

– Adică am scris piese de teatru în care nu mai apăreau măşti, ci personaje reale...Jos măştile!

Rîsul lui Carlo era sprinţar şi surprinzător prin înălţimea sunetelor la care ajungea.

– Cînd am scris piesele mele, am căutat o anume sinceritate. Am crezut mereu că rîsul este sănătos doar dacă este sincer. Nu are rost să rîdem de măşti cînd putem rîde de oameni.

– Dacă sînteţi atît de vechi pe aici, aş vrea să vă întreb ceva.

– Nu acum. Am ajuns.

Mîna lui încărcată de inele grele a deschis o poartă şi am intrat. Nu mă întrebaţi unde eram, că mi-e imposibil să ştiu. Am trecut printr-o curte interioară încărcată de vegetaţie şi am intrat într-o casă veche, cu un interior de un gotic blînd, cu scări de piatră. Am păşit pe un hol la capătul căruia era o porta d`acqua, pe care Carlo a deschis-o şi a aşteptat, învăluit în tăcere, cîteva minute. Priveam în jur şi nu am apucat să mă dumiresc foarte bine, că straniul meu amic mi-a spus:

– A venit. Pofteşte.

Pe apă, o gondolă neagră plutea cu graţia mută a unei lebede. Am urcat şi gondolierul a început să vîslească, abia tulburînd apa de culoarea petrolului.  

– Unde mergem? Totuşi, nu aş vrea să mă depărtez foarte tare, i-am spus lui Carlo după ce ne-am aşezat unul lîngă celălalt, umăr la umăr în fotoliile pluşate ale gondolei.

– Ce voiai să mă întrebi?, a spus Carlo.

– Am citit o chestie interesantă. Se spune că în 1757, cînd a evadat din închisoarea Dogelui, Casanova nu a vrut să fugă din Veneţia înainte de a mai trece o dată pe la cafeneaua Florian. Mă întreb dacă e adevărat? Şi de ce ar fi făcut-o? Un prizonier cînd evadează, fuge de rupe pămîntul. Să se mai oprească în drumul evadării la cafenea e cel puţin o imprudenţă. De ce ar fi făcut-o?

– Are un pic de legătură cu ceea ce vreau să-ţi arăt. Cu adevărata Veneţie. Eram acolo, la cafenea, în acea seară de ianuarie. Casanova a venit într-adevăr la Florian, dornic să mai bea o cafea, o ultimă cafea înainte de a se duce. Era o cafea specială, unică aş spune. Peste secole, am putut regăsi acea cafea pentru care merită să te opreşti o clipă din cea mai teribilă goană a vieţii tale la Nespresso. Această Caffè Venezia.

– Pentru o cafea?

– Nespresso Caffè Venezia. Ce altceva?

După un timp, gondola a tras la doi paşi de Palazzo Ducale. Am coborît, am făcut cîţiva paşi pînă în Piaţa San Marco şi am intrat pe sub arcade în saloanele somptuoase ale cafenelei Florian. Carlo mi-a şoptit:

– Veneţia. Adevărata Veneţie. Cea pentru care Casanova a riscat atît.

La bar, a făcut un semn. Am auzit deodată zgomotul calm al unui aparat Nespresso. Licoarea caldă mi-a fost oferită într-o cană transparentă. Îi puteam vedea textura moale, iar spuma deloc groasă plutea peste lichidul de culoarea gondolei. Mirosul era îmbietor. Acel gust al istoriei de catifeluri grele, gustul ce nu se poate uita. Am sorbit. Adevărata Veneţie. Veneţia e un vis. Visul unei cafele Nespresso...