O strălucitoare „noapte albă“ cu Händel la Ateneu

Duminică seară, la Ateneu, a fost un concert senzaţional, aşa cum era de aşteptat: în primul rând datorită muzicii foarte spectaculoase, Händel concepând opera „Alessandro“ ca pe o acerbă întrecere a cântăreţilor

Cronică realizată de Ligia Ardelean  

Interpretarea s-a dovedit şi ea pe măsura lucrării, atât datorită valorii ansamblului şi echipei solistice, cât şi datorită temeinicului lor rodaj pe această partitură. Astfel, ceea ce am urmărit la Bucureşti a constituit – cu mici modificări de distribuţie – reluarea live a unei înregistrări de studio (apărută la casa DECCA, disponibilă şi la standul de discuri din holul Ateneului împreună cu o luxoasă revistă „Alessandro Magasine“), care a obţinut prestigioase premii discografice, precum: „Înregistrarea de operă a anului 2012“ (International Opera Awards, Londra), „Diapason d’or“, „Choc“ (Classica), „Înregistrarea lunii“ („BBC Music Magasine“) etc. De asemenea, cei interesaţi s-au putut delecta acum câteva luni la postul TV Mezzo cu versiunea ei scenică în aproape aceeaşi interpretare. 

În plus, versiunea concertantă bucureşteană din 8 septembrie face parte dintr-un prestigios turneu cu această operă, printre următoarele destinaţii numărându-se Concertgebouw din Amsterdam (21 septembrie), Salle Pleyel din Paris (23 septembrie), Theater an der Wien (25 septembrie).

ECHILIBRUL IDEAL

Ansamblul atenian „Armonia Atenea“ îşi merită cu prisosinţă numele, membrii săi făcând să răsune instrumentele de epocă în deplină consonanţă – cu partitura, cu intenţiile dirijorului – într-un discurs muzical de mare supleţe ritmică şi agogică. Tânărul dirijor grec George Petrou, actualul director artistic al acestei orchestre, a pus-o optim în valoare pe parcursul simfoniilor, menţinând totodată echilibrul ideal între voci şi instrumente pe parcursul numerelor solistice şi asigurând în plus partida clavecinului. 

Echipa solistică a fost alcătuită şi ea din specialişti ai muzicii baroce, impresionantă fiind omogenitatea ei valorică de altitudine, de la protagonişti la cei cu roluri de mai mică importanţă, precum tenorul Vasily Khoroshev şi bas-baritonul Pavel Kudinov. Distribuţia a cuprins şi trei contratenori, unul mai bun decât altul, o ierarhizare fiind posibilă doar ţinând seama de întinderea şi dificultatea rolurilor. Astfel, Juan Sancho (Leonato) a reuşit să se impună cu o singură arie – cântată cu aplomb şi juvenilă strălucire timbrală –, în vreme ce Xavier Sabata (Tassile) aproape că l-a surclasat pe interpretul rolului titular prin cuceritoarea sa muzicalitate, prin vocea de mare bogăţie timbrală, condusă cu impecabilă omogenitate de emisie atât în pasajele de virtuozitate, cât şi în cele cantabile. 

Totuşi, „să-i dăm cezarului ce-i al cezarului“ recunoscând extraordinara performanţă a faimosului contratenor croat Max Emanuel Cencic (Alessandro) într-un rol extrem de solicitant, cuprinzând nu mai puţin de opt arii. Glasul lui e bogat în armonice şi emis cu suverană siguranţă tehnică în frazele de largă respiraţie, de cele mai multe ori extrem de ornamentate, pe care i le-a hărăzit partitura Händeliană. 

SPECTACULOZITATE ŞI EXPRESIVITATE

De menţionat în plus umorul cu care îşi pigmentează interpretarea fără a depăşi însă graniţa bunului gust. Reamintesc în acest context faptul că opera Alessandro, al cărei erou titular este Alexandru cel Mare, nu pune accentul pe faptele de arme ale acestuia, ci pe viaţa sa sentimentală, pendulând cu haz între prinţesele rivale Rossane şi Lisaura, pentru a beneficia cât mai mult de atenţia amândurora. Pentru acestea, Händel a compus câte şapte arii, echivalente ca spectaculozitate şi expresivitate, astfel ca întrecerea artistică a celor două dive care le întruchipează să se desfăşoare în condiţii egale. Trebuie să recunoaştem însă că, în concertul bucureştean, supremaţia uneia s-a impus cu claritate de la prima „confruntare“. 

Soprana americană Laura Aikin (Lisaura) s-a dovedit a fi o foarte bună profesionistă, dotată cu un glas agreabil pe care l-a condus cu siguranţă şi sensibilitate. 

Dar rusoaica Julia Lezhneva a fost de-a dreptul entuziasmantă; o silfidă mignonă de numai 23 de ani cu voce de strălucirea şi transparenţa cristalului, penetrantă, dar catifelată, cu un registru mediu superb rezonat; o voce ductilă, unduindu-se în coloraturi de filigran, uzând de imponderabil pianissimi în acut; o voce de mezzo sopraneggiante, plutind parcă deasupra portativelor, cu uimitoare uşurinţă şi naturaleţe, cu frazare elegantă, de o amplitudine respiratorie incredibilă; o Rossane irezistibilă şi ca personaj, care l-a cucerit în cele din urmă pe Alessandro, dar a dominat de la bun început întreaga distribuţie a operei seducându-i spontan şi definitiv pe spectatori.

Magia a luat sfârşit aproape de ora 2.00, răsplătită din plin cu aplauze şi urale. Cei aflaţi la Ateneu au câştigat o „noapte albă“ de neuitat.