„Imperialul“ lui Beethoven, la Ateneu

Dirijorul şi solistul Rudolf Buchbinder va interpreta alături, de Orchestra Filarmonicii „George Enescu“, Concertele nr. 1 şi nr. 5 pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven.

Articol realizat de Elena Zottoviceanu

În principiul concertant statuat de clasicism, care opune orchestra şi solistul, Ludwig van Beethoven (1770-1827) descoperă sursele unui dialog poetic infinit de bogat. 

Şi chiar dacă  primele două concerte pentru pian sunt încă tributare esteticii secolului al XVIII-lea, dimensiunile lor sonore şi temporale, concepţia simfonică sau limbajul pianistic, prevestesc deja viitorul. 

Concertul nr. 1 în  Do major, pentru pian şi orchestră, op.15 are, fără îndoială, reminiscenţe din marea tradiţie Haydn-Mozart, dar expresia intensă, forţa muzicii beethoveniene se simte chiar de la început din dinamismul şi pregnanţa ritmică a introducerii animate de un ton volitiv, energetic. Deşi Beethoven a păstrat încă obişnuita expoziţie orchestrală, pianul cucereşte de la prima sa apariţie, rolul dominant. 

Scriitura virtuoză, bogată în pasaje, broderii etc. nu este doar o ornamentaţie exterioară expresiei, ci se integrează perfect tematicii. Partea a II-a, Largo, un fel de lied, demonstrează cum Beethoven dedica instrumentului preferat,  încă din lucrările de tinereţe, cele mai nobile şi inspirate pagini. Aşa este şi cantilena suavă a pianului care readuce tema iniţială învăluită în figuraţii senine până la încheierea abia şoptită. 

Cunoscând efectul unui final cu brio virtuoz, Beethoven oferă solistului strălucitor, cu surprize ritmice, accente impulsive chiar umoristice  şi multă  voioşie. 

EXPLOZIA TENSIUNII

Se pare că un contemporan ar fi definit Concertul nr. 5 în Mi bemol major ca „un împărat al concertelor de pian” şi aşa a rămas. Ca şi în celelalte genuri pe care le-a abordat, simfoniile de pildă, Beethoven dezvoltă de la primul său concert de pian până la ultimul, al cincilea, o traiectorie extraordinar de vastă, de la forma clasică moştenită la capodopera de o monumentalitate neatinsă până atunci, cu standarde stilistice şi expresive atât de înalte încât va determina modele pentru circa două secole. Prin integrarea instrumentului solist în simfonie, prin densificarea orchestraţiei, printr-o scriitură pianistică ce urmăreşte în primul rând strălucirea şi amploarea sonoră, el va crea o estetică ce va fi urmată de toată literatura de gen romantică şi modernă, până în adâncul secolului XX. Şi dramaturgia interioară a partiturii, întemeiată pe contraste puternice şi pe tensiuni tulburătoare, pe gesturi sonore frapante era inovatoare. 

Este de ajuns să amintim  de debutul primei părţi a Imperialului, care sparge tradiţia introducerii orchestrale – de fapt expoziţia temelor - printr-o mare cadenţă solistică ce rostogoleşte pe toată claviatura pasaje energice şi fixează pilonii tonalităţii pregătind prima temă, „momentul grandorii“ cum caracteriza Johannes Brahms amplul Allegro animat de un suflu eroic. 

Beethoven oferă solistului strălucitor, cu surprize ritmice, accente impulsive chiar umoristice şi multă voioşie.

Un dialog învolburat contopeşte într-un joc plin de fantezie ambii parteneri în dezvoltarea de mari proporţii a celor două teme principale, una majestuoasă, ritmată puternic, cealaltă  gingaşe, calmă. Sunt imagini sonore de o mare varietate şi frumuseţe care alternează ca într-o improvizaţie pasajele de mare virtuozitate instrumentală cu intervenţiile simfonice, patosul cu lirismul, poezia cu drama. 

Partea lentă Adagio poco moto este o nobilă meditaţie. O temă de coral se dezvoltă învăluită de figuraţii fine şi în murmurul clarobscur al orchestrei pianul schiţează timid, ca în vis tema Rondo-ului. Impresionantă ca efect psihologic nemaiîntâlnit până atunci este  trecerea aceasta dintre parte a II-a şi final,  moment de suspans tipic beethovenian, când tensiunea se acumulează până la explozie. 

Aici explozia este orgiasticul refren, frenetic, cu o pulsaţie ritmică dansantă, irezistibilă a Rondo-ului, care sub aparenţa respectării succesiunii tradiţionale a mişcărilor, reformulează toate ideile moştenite într-un spirit rebel, menit a lărgi orizontul filozofic-muzical cum nu o mai făcuse nimeni până atunci.

O ORCHESTRĂ DE EXCEPŢIE

Istoria Filarmonicii „George Enescu“ se leagă de  Societatea Filarmonică Română, iniţiată în 1868 şi condusă de Eduard Wachmann până în 1907, în scopul creării unei orchestre simfonice permanente. Primul concert a avut loc în acelaşi an. 

Din 1889, când a a fost inaugurată Sala Mare a Ateneului Român, şi până astăzi, toate concertele simfonice au avut loc aici. Lui Eduard Wachmann i-au urmat la direcţiunea instituţiei Dimitrie Dinicu, George Georgescu (1920-1944;1954-1964), Constantin Sivestri, Mircea Basarab, Dumitru Capoianu, Ion Voicu, Mihai Brediceanu. După 1990, Cristian Mandeal (Director general  până în 2010) şi Nicolae Licareţ (director artistic). Actualmente, Director general este Andrei Radu Dimitriu. Din 1955 – anul morţii lui George Enescu – Filarmonica  poartă cu buurie şi onoare numele celui mai mare compozitor român.

Intensă activitate concertistică, cu invitaţi - dirijori şi solişti - de faimă, români şi străini, un corp de solişti concerişti de anvergură, turnee în Europa, Asia, Extremul Orient, participări la festivaluri internaţionale de răsunet, înregistrări de referinţă (ca de pildă Integrala simfoniilor de Enescu şi Brahms – CD, dirijor Cristian Mandeal – tot atâtea reuşite ale Orchestrei Simfonice a Filarmonicii George Enescu).