ANIVERSARE Eternul Silvestri

Pe 31 mai 2013 s-au împlinit 100 ani de la naşterea pianistului, compozitorului  şi dirijorului Constantin Silvestri.

Articol realizat de: Olga Grigorescu

Ce bucurie să auzi că în februarie 2013, ilustra casă de discuri EMI Classics a lansat în ediţia „Icons“ un album cu 15 discuri dedicate imprimărilor marelui dirijor român Constantin Silvestri! 

Găsim însă şi alte albume dedicate artei lui, cum ar fi cele editate sub sigla „BBC Legends“, cu câţiva ani în urmă, conţinând înregistrări live sau din studio, multe cu Orchestra din Bournemouth, recomandate cu entuziasm melomanilor ca interpretări electrizante, pline de viaţă şi la cele mai înalte standarde artistice; dovadă că şi acum, după atâţia ani de la dispariţia sa, viziunea acestui mare muzician continuă să fie valabilă, chiar să fascineze auditorii. 

DIRIJOR, PIANIST, COMPOZITOR

Ceaikovski, Liszt, Mendelssohn, Weber, Mussorgski, Berlioz, Borodin, Dvoràk, Glinka, Rimski-Korsakov, Debussy, Ravel, Bartók, Enescu, De Falla, Saint-Saëns, Franck, Dukas, Sibelius, Stravinsky, Prokofiev, Ravel, Hindemith, Elgar, Şostakovici, Vaughan Williams, Britten sunt numele înscrise pe discurile aflate în albumele citate şi acestea reprezintă doar o mică parte din cele abordate de Silvestri de-a lungul întregii sale cariere dirijorale, a cărei perioadă de maximă afirmare internaţională începuse în jurul anului 1957. Atunci a înregistrat Simfonia a IX-a, „Din lumea nouă“, de Antonin Dvoràk la pupitrul Orchestrei Naţionale a Radiodifuziunii Franceze, obţinând Marele Premiu al Academiei „Charles Cros“, atunci a debutat la Londra, Viena şi Chicago, în ovaţiile publicului şi ale criticilor.

Silvestri mărturisea cândva că a fost mai mult un autodidact. Luase totuşi lecţii de pian de la o vârstă fragedă, iar la Conservatorul din Bucureşti a intrat la clasa Floricăi Musicescu. Fiind admis direct în anul IV, a studiat armonia, contrapunctul cu Alfonso Castaldi şi Dimitrie Cuclin, muzica de cameră cu Mihail Andricu, iar compoziţia cu Mihail Jora, un adevărat mentor care l-a sprijinit şi încurajat mereu, la fel ca şi George Enescu. 

Să nu uităm că Silvestri era şi un dotat compozitor, lucrările scrise de el, suitele, sonatele, Cântecele de pustiu pentru pian, liedurile, cele Trei piese pentru coarde, cvartetele, Preludiul şi Fuga (Toccata) pentru orchestră, atrăgând atenţia prin maturitatea gândirii constructive, prin armoniile şi culorile instrumentale foarte îndrăzneţe.

Cât priveşte pianistul, au rămas mărturii despre talentul deosebit de improvizator. În sală, publicul entuziast îi oferea teme pe care să le dezvolte şi cu care să creeze piese. Făcea aceasta cu o mare dezinvoltură.

ÎNDRĂGOSTIT DE PARTITURILE ENESCIENE 

Numele lui Silvestri a fost puternic legat de cel al lui George Enescu. I-a dirijat cam toate creaţiile cunoscute atunci şi de altfel lui Silvestri i se datorează şi cele mai multe prime audiţii enesciene la noi în ţară: Dixtuorul, Octuorul, Simfonia de cameră, Uvertura de concert şi mai ales opera Oedipe pe care a prezentat-o la prima ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu“ de la Bucureşti, în 1958. Versiunea Silvestri a rămas până acum o versiune de referinţă a capodoperei enesciene. 

Cât priveşte anii petrecuţi în străinătate, se străduia cu ardoare să impună lucrările marelui compozitor român în viaţa muzicală internaţională: Simfonia I, Suitele orchestrale, Dixtuorul, introducându-le în programe sau chiar imprimându-le. Concertele cu Rapsodiile Române sub bagheta lui Silvestri ridicau publicul în picioare.

Aşa s-a întâmplat la Londra în 1966, la Royal Albert Hall, când de faţă se afla însăşi regina Angliei. Împreună cu Alfred Alessandrescu şi Theodor Rogalski, Silvestri a contribuit esenţial la evoluţia Orchestrei Radiodifuziunii Române (mai ales după 1953 când a devenit dirijor permanent aici), la transformarea ei într-un

ansamblu de valoare. Fonoteca de aur a instituţiei s-a îmbogăţit atunci cu o serie de înregistrări preţioase.

O VIAŢĂ TRĂITĂ LA TEMPERATURI ÎNALTE

Plecat din ţară în 1959, când faima sa era deja stabilită – dirijase cu ani în urmă în Rusia,Ungaria, Cehia, Franţa, Austria, Anglia, SUA –, Silvestri s-a stabilit mai întâi la Paris, iar doi ani mai târziu, a primit oferta de a fi dirijor principal la una dintre orchestrele engleze din provincie: cea din Bournemouth.

Întrebat de un reporter de televiziune de ce a acceptat această modestă poziţie, Silvestri a răspuns: „Am fost 10 ani profesor în România (la Conservatorul bucureştean, între 1948 şi 1956) şi a fi dirijor înseamnă să fii şi profesor...orchestra din Bournemouth are o reputaţie naţională, dar cred că în doi sau trei ani va deveni faimoasă pe plan internaţional“. 

Într-adevăr, Silvestri a adus acest ansamblu printre primele din Marea Britanie, realizând la pupitrul ei şi numeroase strălucite turnee în toată lumea. Cum? Printr-o mare exigenţă impusă instrumentiştilor, printr-o muncă neobosită şi foarte organizată asupra detaliilor, dar şi asupra întregului (lucra şi câteva ore la o frază...), printr-o lărgire considerabilă a repertoriului. „Era foarte generos în aprecieri, dar neîndurător în critici“ – îşi amintea un instrumentist după mulţi ani de la despărţirea de marele dirijor. Ţinea însă mult la oameni şi era mândru de creaţia lui, de „Orchestra Silvestri“ cum o numea.

Nu şi-a întrerupt nici colaborările cu alte orchestre, cu cele mai importante din Anglia şi de peste tot în lume. Au fost ani de o intensitate incredibilă a muncii sale, susţinând şi 6 concerte pe săptămână uneori, lucrând cu 11 orchestre doar în câteva luni, străbătând mii de km, 5 continente şi numeroase ţări, din Mexic până în Norvegia, aproape de cercul polar. Nu este de mirare că organismul său a cedat la vârsta de aproape 56 de ani, cu atât mai mult cu cât suferise încă din tinereţe de o boală de plămâni.

Un muzician înaintea timpului său

Articol realizat de Dragoş Călin

Lucrările muzicologice dedicate biografiei şi carierei marelui muzician au întârziat să apară. Nu este de mirare că, datorită lipsei materialului bibliografic, celebrul dicţionar muzical Grove ajunge să consemneze în dreptul numelui lui Constantin Silvestri următoarele: „Dirijor britanic născut în România“. 

În aceeaşi logică am putea să spunem: Serghei Rahmaninov, compozitor şi pianist american născut în Rusia, sau Belá Bartók, compozitor american născut în România. Dacă această logică ilogică ar funcţiona, Händel ar fi compozitor englez născut în Germania. 

Meritul pentru realizarea primei monografii serioase Constantin Silvestri îi aparţine scriitorului britanic John Gritten, care, la insistenţele soţiei sale, pianista de origine română Anda Anastasescu, realizează, în anul 1998, la Warwick Edition din Londra, lucrarea intitulată: Un muzician înaintea timpului său: Constantin Silvestri – dirijor, compozitor, pianist / A musician before his time: Constantin Silvestri – Conductor, Composer, Pianist.

Cercetarea, excepţional realizată, beneficiază şi de prezenţa specială în România a lui John Gritten, pentru documentare, în mai multe rânduri. Astfel, scriitorul ne poartă în lumea anilor de dinaintea Primului Război Mondial, urmărind destinul părinţilor viitorului muzician, copilăria şi anii de studiu ai lui Silvestri, căutările şi marile probleme cu care s-a confruntat la începuturile carierei şi până la numirea sa în fruntea orchestrei simfonice din Bournemouth, pe care o ridică la un nivel valoric excepţional şi alături de care ajunge să concerteze pe cinci continente, fiind cel dintâi muzician român care reuşeşte această performanţă! E de remarcat contribuţia scriitorului John Gritten la cunoaşterea şi promovarea internaţională a unui mare muzician român, pe nedrept uitat sau prea puţin cercetat de muzicologia românească.