Sfârșitul trist al actorului principal din „Moartea domnului Lăzărescu“: „Mi-a zis că s-a întâmplat ca-n film“
0A fost actor al Teatrului Național din Târgu-Mureș, unde a jucat în peste 80 de roluri, însă succesul l-a câștigat cu filmul „Moartea domnului Lăzărescu”. Astăzi se împlinesc 16 ani de la decesul actorului Ioan Fiscuteanu.
Absolvent în anul 1962 al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucuresti, actorul Teatrului Naţional din Târgu-Mureş a interpretat peste 80 de roluri din dramaturgia naţională şi universală, sub coordonarea unor regizori precum Radu Penciulescu, Dan Micu, Nicolae Scarlat, Dan Alexandrescu, Gheorghe Harag, Mircea Cornişteanu şi alţii.
A jucat în filme precum „Fructe de Pădure”(1983), „Acordaţi circumstanţe atenuante (1984), „Glisando”(1985), „Emisia continuă”(1985), „Din prea multa dragoste” 1985, „Iacob”(1988), „Undeva în est” (1991), „Balanţa” (1992), „Asfalt Tango” (1993), „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), “Timpul liber” (1993), „Prea târziu” (1996), „Mariana” (1998), „Zapping” (2000), „Ajutoare umanitare” (2002), „Sindromul Timisoara – Manipularea” (2004).
În 2005 a interpretat rolul principal în filmul „Moartea domnului Lazarescu”, film care i-a adus o recunoaştere internaţională. Activitatea sa a fost premiată de-a lungulu timpului cu Premiul Lebăda de aur pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul de Film de la Copenhaga (2005), Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, Cluj-Napoca (2005), precum şi Premiul de excelenţă pentru întreaga activitate cinematografică la Festivalul Filmului de scurt metraj, Târgu-Mureş (2005).
În 2003, a primit Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, „pentru îndelungata şi prestigioasa activitate pusă în slujba teatrului şi cinematografiei româneşti”. Ioan Fiscuteanu a încetat din viață la vârsta de 70 de ani pe 8 decembrie 2007, la spitalul din Târgu Mureș, fiind bolnav de cancer de colon.
„Moartea domnului Lăzărescu” este un film românesc regizat de Cristi Puiu în 2005. Bazat pe un caz real, scenariul prezintă povestea unui pensionar (Lăzărescu Dante Remus, interpretat de Ioan Fiscuteanu) care are ghinionul de a se îmbolnăvi în seara unui mare accident rutier, ceea ce duce la plimbarea sa între mai multe spitale, fără să primească îngrijiri medicale la timp. Este inspirat din cazul real al pacientului Florin Nica, care în 2001 a fost refuzat de trei ori la internare și care a murit. Filmul a fost clasificat ca tragicomedie și comedie neagră, fiind promovat în Statele Unite ale Americii drept comedie. A fost premiat multiplu, cea mai importantă distincție fiind Premiul „Un certain Regard” la Festivalul de la Cannes (2006).
„Nu, omul simte că moare”
În 2010, regizorul Cristi Puiu, a vorbit în emisiunea „Profesioniștii” a Eugeniei Vodă de la TVR despre Ioan Fiscuteanu, cel care a jucat în rolul principal al filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, şi despre propriul lui tată, pe care l-a distribuit într-un rol de figuraţie în acelaşi film: „Taică-meu joacă şi el în film, împreună cu maică-mea, în «Moartea domnului Lăzărescu», sunt acolo...
„Nici nu mai vreau să văd filmul ăsta!... Dacă mi se-ntâmplă să mă nimeresc în faţa televizorului când este difuzat, mă gândesc în primul rând la Fiscuteanu şi la taică-meu. Când am fost la înmormântare la Fiscuteanu şi am întrebat-o pe soţia lui cum s-a-ntâmplat, ea mi-a zis că s-a întâmplat ca-n film. A ieşit din operaţie şi spunea bancuri, glume, nu ştiu ce... şi s-a-ntâmplat nenorocirea. Eu am avut o discuţie foarte serioasă cu el, la filmare. O discuţie din asta, cu scântei, dacă se poate numi discuţie... Eu am ajuns să urlu, să fac ca toate animalele pe platou din cauza opoziţiei pe care mi-o făcea Fiscuteanu. Îi spuneam: «Omul nu simte că moare, omul nu ia în calcul moartea.» «Nu - îmi spunea el -, omul simte că moare». Şi avea un joc în care cerşea milă. Am ajuns în ultimă instanţă să-i spun: «Bine, e cum credeţi dumneavoastră, omul simte că moare. Acest om pe care eu l-am scris nu simte. Punct!» Şi cumva s-a întâmplat cum îi ceream eu să facă. Asta m-a cam speriat.
Adică nu era un om care simţea că moare, ci unul care-şi dorea foarte mult să trăiască. De fiecare dată când văd fragmente din film mă gândesc la el şi la taică-meu şi mă gândesc cum au murit unul după altul. Îmi amintesc de secvenţa de pe culoar, de la Spitalul Municipal, în care i-am zis lui Fiscuteanu: «Vă ridicaţi în cot şi vă uitaţi la taică-meu. Şi apoi reveniţi în poziţie orizontală.» Lucrurile ăstea mă cam sperie. Eu nu sunt neapărat superstiţios, dar în momentul în care evenimentele se suprapun în maniera asta... mă gândesc că pur şi simplu nimic nu este întâmplător."