Celebra soprană Diana Damrau, la Sala Palatului, alături de London Symphony Orchestra, pe 3 septembrie

Marţi, 3 septembrie, de la ora 20.00, în seria Mari Orchestre ale Lumii, la Sala Palatului, London Symphony Orchestra, dirijată de Gianandrea Noseda, va interpreta lucrări de George Enescu,  Iain Bell, Benjamin Britten şi Richard Strauss. Participă Corul Academic Radio, dirijat de Ciprian Ţuţu. Solistă invitată este celebra soprană Diana Damrau.

Text de Ligia Ardelean      

George Enescu (1881–1955) a fost preocupat de ideea poemului „Vox maris” încă din 1925, a revenit mereu asupra lucrării, a inclus-o tardiv în şirul creaţiilor sale, cu număr de opus 31 (antepenultimul),  prima audiţie având loc însă abia postum, în 1965. Programatic, precum „Poema Română” sau valoroasele suite „Săteasca” şi „Impresii din copilărie”, poemul „Vox maris” are în plus vocea umană care potenţează anumite momente ale scenariului, conceput de compozitor în urma unei experienţe personale – după cum mărturisea.

 Într-un peisaj sonor domol şi înnegurat, se înalţă melopeea matelotului dând glas dorinţei ca somnul veşnic să-i fie legănat de ape. Apoi începe furtuna, ajunge la paroxism şi, după ofranda vieţii umane ce piere în valuri, se linişteşte topindu-se în neant. Dincolo de forţa emoţională a poveştii – şi mult deasupra ei – se află „vocea mării” cu toate inflexiunile sale, de la şoaptă la urlet, în redarea căreia Enescu atinge „culmi de originalitate sonoră greu de depăşit” – considera Pascal Bentoiu, continuând: „Să căutăm deci substanţa lui „Vox maris” mai ales acolo unde ea se află cu adevărat: într-o nemaiauzită şi luxuriantă dispunere orchestrală, ce cu greu îşi găseşte perechea în toată muzica secolului XX.”                                                                                                                       

 Iain Bell (n. 1980), compozitor englez afirmat preponderent prin lucrări vocale (opere, lieduri cu pian sau cu orchestră), a creat ciclul „The Hidden Place” – „Locul ascuns” acum 10 ani, special pentru  Diana Damrau, soprana sa predilectă. A conceput partea vocală cu intenţia declarată de a-i pune în valoare virtuozitatea tehnică şi sensibilitatea artistică. Orchestraţia transparentă şi sugestivă lasă permanent vocea în prim plan sporindu-i expresivitatea. Textul aparţine Christei Palmer (mătuşa Dianei Damrau, fostă cântăreaţă de operă cu preocupări literare); sunt poeme care au drept cadru „locul ascuns” al întâlnirilor unui cuplu de îndrăgostiţi, mijlocul pădurii, de-a lungul celor patru anotimpuri. „Primăvara”, în sânul naturii ce renaşte, dă glas dorului năvalnic de iubitul de departe. „Vara” exprimă extazul împlinirii senzuale în acord cu vegetaţia luxuriantă, plină de viaţă. „Toamna”, cu nuanţele-i galben-ruginii ce anunţă desfrunzirea, este o confesiune nostalgică rememorând văpaia pasională a verii. „Iarna” aşterne neaua peste copacii a căror umbră a adăpostit întâlnirile de dragoste din care a rămas doar amintirea. Prima audiţie oficială a ciclului a avut loc la Londra astă primăvară, în aceeaşi interpretare.

Benjamin Britten (1913–1976), personalitate creatoare dominantă a operei engleze, s-a impus chiar de la prima şi cea mai populară lucrare a sa în acest gen, „Peter Grimes”. Succesul ei scenic este depăşit însă de succesul concertistic al unor interludii din ea. Înainte chiar de prima reprezentaţie (Londra, 1945), Britten  le-a schimbat puţin finalurile şi succesiunea,  publicându-le cu număr de opus. Suita „Patru interludii marine”, op. 33a, începe în zori – „Dawn”, cu vuietul sumbru al valurilor izbindu-se de ţărm şi continuă cu „Sunday Morning”, altă imagine matinală pe malul mării, dar cu sclipiri diamantine în lumina soarelui şi cu glasul clopotelor chemând la slujba duminicală. Urmează „Moonlight”, noaptea în lumina lunii, tulburată de accente rău prevestitoare şi se încheie cu „Storm”, dezlănţuirea mării în furtună. „Passacaglia”, op. 33b, un interludiu din „Peter Grimes” nelegat de peisajul marin, exprimă conflictul dintre sensibilitatea sufletească aparte a eroului titular şi comportamentul său impulsiv. Considerând structura polifonică şi variaţională a acestei forme muzicale ca fiind adecvată redării unor intense trăiri sufleteşti, Britten a folosit-o frecvent şi în lucrări ulterioare. 

Richard Strauss (1864–1949) a creat „Capriccio”, ultima sa operă, în 1941 pe libret propriu, scris în colaborare cu prietenul său Clemens Krauss, dirijorul premierei. Românca Viorica Ursuleac, soţia acestuia şi soprana favorită a compozitorului, a fost prima Contesă Madeleine, eroina centrală. „Capriccio” este o „conversaţie muzicală” despre mereu disputata supremaţie dintre muzică şi text – „Prima la musica e poi le parole” sau viceversa – dilema focar a reformei lui Gluck în genul operei. Acţiunea are loc în epoca respectivă (spre 1775) la castelul Contesei de lângă Paris. 

Finalul operei este un amplu monolog despre muzică şi text ca elemente inseparabile, asemenea talgerelor unei balanţe cu care Contesa cântăreşte şi sentimentele proprii faţă de cei doi curtezani ai săi, poetul şi muzicianul, lăsând alegerea indecisă. „Cuvintele îmi mişcă inima sau muzica îi vorbeşte mai puternic? (...) Este inutil să încerci să le separi. Cuvinte şi muzică se contopesc (...)” Privindu-se în oglindă, Contesa adaugă: „Alegându-l pe unul îl pierzi pe celălalt. Vrei să fii mistuită între două focuri? Tu, imagine a mult iubitei Madeleine mă poţi sfătui, mă poţi ajuta să găsesc un final, finalul pentru opera lor? Există vreunul care să nu fie banal?”

PROGRAM

MARI ORCHESTRE ALE LUMII

Marţi, 3 septembrie, ora 20.00                               

Sala Palatului

LONDON SYMPHONY ORCHESTRA

GIANANDREA NOSEDA dirijor  

CORUL ACADEMIC RADIO

CIPRIAN ŢUŢU dirijorul corului

DIANA DAMRAU soprană

George Enescu Poemul simfonic „Vox maris” op. 31 (solist, tenorul COSMIN IFRIM)

Iain Bell „The Hidden Place” – ciclu de cântece pentru soprană şi orchestră

Benjamin Britten Patru interludii marine şi Passacaglia din opera „Peter Grimes”

Richard Strauss – Finalul operei „Capriccio”