Se joacă Fed-ul SUA cu pârghiile greşite?

Mulţi economişti cred că Rezerva Federală a SUA are un istoric destul de abisal în prognoza inflaţiei în ultimii ani. O analiză a Budapest Business Journal, scrisă de Les Nemethy abordează această problemă. Les Nemethy este CEO al Euro-Phoenix Financial Advisers Ltd, o firmă de finanţare corporativă din Europa Centrală, fost bancher, autor al cărţii Business Exit Planning şi fost preşedinte al Camerei de Comerţ Americane din Ungaria.

În primul rând, Fed şi-a schimbat în mod deliberat politica pentru a permite inflaţiei să crească mai mult de 2%, spunând că o anumită cantitate de inflaţie ar fi de dorit, nu o ameninţare. Apoi, când inflaţia a crescut mai mult decât se aştepta, Fed a declarat că inflaţia a fost doar „tranzitorie”. Apoi, Fed a început înăsprirea monetară prea târziu. Secretarul Trezoreriei Statelor Unite (şi fostul preşedinte al Fed) Janet Yellen a recunoscut recent eroarea.

Am fost uimit că la recenta reuniune a Federal Open Markets Committee (FOMC) a Fed-ului SUA, unde lupta împotriva inflaţiei a dominat agenda, nu s-a menţionat că masa monetară a SUA a crescut cu 50% în ultimii doi ani.

Un comentator de pe Twitter a pus chiar la îndoială dacă tăcerea cu privire la această problemă a demonstrat o incompetenţă incredibilă din partea jurnaliştilor renumiţi sau un mediu în care disidenţa nu este permisă.

De ce este puţin probabil ca doar ratele dobânzilor să controleze inflaţia şi dacă masa monetară poate influenţa inflaţia?

Creşterea dobânzilor are cu siguranţă ca efect reducerea cererii. În mod ironic, tocmai în mediul cu datorii ridicate pe care îl avem astăzi, efectele de reducere a cererii şi ale creşterii ratelor dobânzilor pot fi mai dramatice decât într-un mediu cu datorii scăzute, deoarece guvernele, corporaţiile şi persoanele fizice trebuie să cheltuiască mai mult pentru deservirea datoriei lor, lăsând mai puţin pentru consum şi investiţii, privând economiile de oxigen.

Dar încetinirea cererii nu este acelaşi lucru cu încetinirea inflaţiei. Despre asta se referă întregul concept de stagflaţie. Fed ar putea fi pe drumul spre recesiune şi inflaţie.

După cum spune macrostrategistul Peter Schiff: „Este clar că investitorii nu mai sunt îngrijoraţi de inflaţie, ci sunt doar îngrijoraţi de recesiune. În schimb, Fed este îngrijorată doar de inflaţie, dar nu este îngrijorată de recesiune. În curând investitorii şi Fed vor fi în aceeaşi situaţie: vor fi în imposibilitate de reacţie la provocările pieţei.”

Fed a întârziat să recunoască că inflaţia poate să dureze şi, prin urmare, a început să aplice frâna pe un fundal de declin economic deja pronunţat şi pe o piaţă în declin. Acest lucru nu s-a mai întâmplat până acum în istoria Fed. Având în vedere că statisticile privind consumul, ocuparea forţei de muncă şi investiţiile sunt întotdeauna raportate cu întârziere, efectul rapid de privare de oxigen prin ratele mari ale dobânzilor într-un mediu de îndatorare ridicată ne poate arunca în recesiune înainte ca Fed să poată lua măsuri corective. 

Există şi alte aspecte ale inflaţiei pe care ratele dobânzilor nu le pot controla.

Factori din partea ofertei
Preţurile energiei reprezintă principala ameninţare în prezent. Există mulţi factori care contribuie la aceasta, de la închiderea capacităţiilor nucleare în Germania, până la restricţionarea fluxurilor de petrol şi gaze ruseşti către Occident. Germania a declarat deja că a ajuns la etapa a doua a programului său de urgenţă energetică, care are trei etape. Multe dintre preţurile cu ridicata, mai mari, la energie nici măcar nu au fost transmise la nivel de retail. Am auzit recent de la un expert maghiar în energie că preţurile cu amănuntul la gaze din Ungaria sunt de aşteptat să crească cu 400-600% în anul următor. În mod clar, efectul deplin al creşterii preţurilor la energie nu este deloc inclus în ratele inflaţiei actuale.

În timp ce preţurile grâului ar fi scăzut cu 20% faţă de vârful lor recent, acesta rămâne foarte scump, iar stocurile globale de grâu sunt la minime istorice. Fed poate imprima bani, dar nu poate tipări petrol, gaze, grâu sau alte mărfuri. În această iarnă, s-ar putea să vedem crize alimentare sau energetice care creează presiuni inflaţioniste fără precedent.

Factori psihologici
Există tot mai multe dovezi că oamenii ajung să se aştepte la o inflaţie mai mare, care se traduce în cereri de salarii mai mari etc., creând o spirală.

Dar care este importanţa politicii monetare asupra inflaţiei? După cum spunea odată Milton Friedman: „Inflaţia este întotdeauna şi peste tot un fenomen monetar, în sensul că nu poate avea loc fără o creştere mai rapidă a cantităţii de bani decât a producţiei”.

În recesiunea din 2008 masa monetară a crescut, dar cea mai mare parte a fost sterilizată la nivelul băncilor, evitând inflaţia. De la COVID-19, banii împinşi în economie sub forma unor măsuri compensatorii şi creşterea împrumuturilor bancare au pus mult mai mulţi bani în mâinile persoanelor şi corporaţiilor, cu efect inflaţionist.

Politica monetară modernă (MMP) urmează o şcoală de gândire care spune că o bancă centrală poate imprima o cantitate infinită din propria sa monedă fără a afecta inflaţia, atâta timp cât această masă suplimentară de bani este absorbită de achiziţiile de obligaţiuni de la banca centrală. Preşedintele Fed, Jerome Powell, a anunţat că intenţionează să reducă bilanţul Fed (de exemplu, să vândă obligaţiuni) cu peste 2 trilioane USD într-un moment în care va fi nevoie să finanţeze cel puţin 2 trilioane USD suplimentare din deficitul federal.

Cine va cumpăra toate aceste obligaţiuni, având randamentele negative mari, dacă nu Fed?

Intrăm în domeniul economiei voodoo. Iar pieţele au tot dreptul să fie îngrijorate.