Ziua filmelor tulburătoare, dar și a celor plictistoare

Pe străzile aproape pustii ale Cannes-ului, căci era un week-end prelungit pentru Înălțarea pentru catolici, am pornit cu inima strânsă spre Sala Bunuel, la L’Abandon (care pe englezește a devenit Forsaken/Părăsitul).

Filmul este despre profesorul de istorie, care prezintă, la gimnaziu, un exemplu de libertate de exprimare folosind caricaturile din Charlie Hebdo, care figurau în programa școlară. Deja știam de la știri, de acum peste 5 ani, că avea să fie decapitat. Dar poate la fel de îngrozitor este și aportul elevilor săi. O adolescentă, care minte și își îndeamnă părinții la răzbunare (și este mai grav ca în „Riscurile meseriei", cu Jacques Brel, din 1967) și puștii care se vând pe 300 de euro și îi spun extremistului criminal care este proful Samuel Paty.

Fatherland al polonezului oscarizat Pawel Pawlikowski, la 8 ani după Cold War, despre care povestea chiar la Cannes, că succesul nu l-a ajutat să facă mai ușor filme, din punct de vedere financiar, deci a venit  cu o coproducție complexă. O peliculă, tot alb-negru, de un rafinament intelectual fără egal, despre revenirea romancierului în Germania de după război, cu un premiu Nobel, încă din 1929: Thomas Mann. Alături de fiica sa (interpretată magistral de Sandra Huller, recompensată tot anul acesta la Berlinală, pentru rolul din Rose), o poliglotă minunată, fosta soție a actorului colaboraționist din Mephisto, roman scris de fratele ei și publicat post-mortem, după sinucidrea lui.

Și apoi, tot în competiție japonezul Câteva zile la Nagi, despre iubiri ambii sex, pe mai multe generații ale celor curioși să le descopere. Și o sculptoriță de busturi din lemn, cu un aer de măști mortuare, care își însoțește cu un zgomot obsesiv creatiile mai ceva ca pictorul din La belle noiseuse, pe care nu l-am uitat nici după 35 de ani.

Poveștile paralele ale persanului Asghar Farhadi, care comparativ cu Nader și Simin, o despărțire, par regizate de un creator în pană de inspirație. Chiar dacă s-a blindat cu vedete europene ca Deneuve, Huppert, Efira, Niney sau Vincent Cassel (mai puțin cunoscutul Adam Bessa fiind cel mai reușit), rezultatul este profund dezamăgitor. Scenariu este confuz, și pare inspirat nefericit de Hitchcock, din Rear Window.      

Azi un documentar despre Festivalul din 1947. Pun pariu că va trezi multe nostalgii, despre irepetabil.

De la fața locului, corespondent pasionat de cea de-a 7-a Artă

Irina-Margareta Nistor