Un alt spectator al comediei umane

Dacă printr-un nefericit capriciu al sorții opera lui Balzac ar dispărea, omenirii i-ar rămâne, drept irezistibilă bibliografie, creația lui Honoré Daumier (1808 – 1879). Acest renumit pictor, caricaturist, litograf și sculptor a cărui evoluție s-a suprapus, timp de aproximativ două decenii, cu cea a lui Balzac, a traversat un secol marcat, în Franța natală, de evenimente politice și sociale majore, dintre care cinci schimbări de regim. El a oferit posterității o cronică irigată de umorul trist și deopotrivă spectaculos al observatorului neobosit care supune cuțitului satirei infinita morfologie a materialului uman.

Începând cu 1830, el a colaborat, timp de 5 ani, cu jurnalul satiric La Caricature, iar între 1832 și 1870, cu revista Le Charivari. Lungul mariaj cu Le Charivari, precum și numeroasele lucrări independente au produs o analiză elaborată a societății franceze, redându-i, de asemenea, fizionomia uneori înduioșătoare, adeseori repugnantă.

Până pe 25 mai, admiratorii săi, precum și cei seduși de deliciile artei pe care a înnobilat-o prin vocație au rara ocazie de a vedea peste 200 dintre creațiile pe care le-a semnat, reunite în cadrul celei mai mari expoziții Daumier din ultimii 90 de ani, găzduite de Muzeul Albertina de la Viena. Cea mai mare parte a lor provine de la Muzeul Städel (Frankfurt). În cele câteva săli în care, când și când, se aud chicoteli necontrolate, se desfășoară spectacolul uman, din culisele imaginare pătrunzând fantoma unui zâmbet pe jumătate sardonic, pe jumătate plin de compasiune. În desen și pictură, atenția și afecțiunea lui Daumier s-au îndreptat cu precădere asupra lumii artiștilor de circ, a luptătorilor de târg și a muncitorilor (el însuși fiind căsătorit cu o croitoreasă). Una dintre sălile expoziției reunește mai multe astfel de ilustrații. Însă remarcabilul său talent, precum și curajul și spiritul ireverențios, însoțite de o precizie de entomolog, s-au exprimat plenar în miile de litografii ce exhibă, necruțător, viciile societății, în general și tarele politicii, în particular.

În 1831, el a publicat cea mai renumită caricatură a sa, Gargantua, gest care i-a atras furia regelui Ludovic-Filip, pe care îl parodiase, și i-a adus o condamnare la 6 luni de închisoare. De altfel, câteva dintre lucrările expuse evocă lumea magistraților. Parte a seriei Les gens de justice („Oamenii din justiție”), publicate în Le Charivari, între 1845 și 1848, ele aduc în fața spectatorului morga recognoscibilă a protagoniștilor. Abisul dintre lumea lor și tărâmul incert al inculpaților se reflectă în mai multe scene consumate la tribunal. În plină epocă a succesului colosal pe care îl înregistrează curțile cu jurați, atrăgând, zilnic, public mai numeros decât cel reunit la teatru, cronica juridică propusă de jurnalele franțuzești găsește un corespondent pitoresc în creația artistului. O litografie ce înfățișează doi procurori înghețați într-o superbie strivitoare, coborând  treptele Palatului de justiție, îl întâmpină pe vizitator în prima sală a expoziției – apariția în sine pare să reprezinte o sentință. Titlul ilustrației, realizate în 1848, speculează un joc de cuvinte bazat pe omofonie. „Scara principală a Palatului de justiție – vedere din față” (în original vue de faces) conține o sintagmă ce produce o ambiguitate încărcată de maliție între singularul față – ca referire la fațada clădirii – și pluralul fețe, desemnând chipurile celor doi magistrați. O altă litografie îl are în prim-plan pe un acuzat cu aer de victimă, care îndrăznește să exprime o sugestie cel puțin insolită. Aplecându-se spre avocatul care îl privește impasibil, el îi șoptește: „Am impresia că pe președinte îl plictisesc toate astea. Ar trebui să-i spuneți să mă lase să plec la treburile mele.”

Locuiți de un vid existențial, profund alienați și ostili prin natură, magistrații portretizați alcătuiesc un personaj colectiv aflat dincolo de teluric. Trăsăturile lor rebarbative și aerul olimpian populează creațiile semnate de omul care a avut ocazia de a cunoaște din interior universul penitenciar.

Potrivit prezentării propuse de expoziție, unul dintre subiectele predilecte ale litografiilor îl reprezintă monarhia, la adresa căreia Honoré Daumier a manifestat dispreț și animozitate vădite. Republican feroce, el a atacat-o nemilos, pe întreg parcursul carierei, reușind, uneori, să eludeze cenzura. Se cuvine a sublinia, în acest context, că  legile din septembrie 1835, adoptate după tentativa de asasinat asupra regelui Ludovic-Filip, interziceau reprezentarea sa și a familiei regale și prevedeau ca o copie a fiecărei caricaturi să fie predată autorității de cenzură de stat. Folosind un creion roșu, autoritatea viza materialele (scriind oui sau autorisé), ori le respingea (scriind non sau refusé). Una dintre litografiile expuse păstrează încă, perfect lizibil, un oui roșu în colțul din stânga al planșei. După cum menționează textele explicative, această formă de cenzură directă a fost abolită temporar după Revoluția de la 1848. Vizitatorului familiarizat cu istoria Franței analizarea creațiilor îi dezvăluie câteva dintre etapele ce i-au determinat fundamental cursul, în secolul al XIX-lea, incluzând avatarurile tumultuoase ale monarhiei. Ravagiile Războiului franco-prusac sunt sugerate de o litografie frustă și cu atât mai plină de sens: un tun aflat în prim-plan țintește spre un teren pustiu pe care se întrezăresc siluetele tragice ale unor ruine. Titlul lucrării: „Un peisaj în 1870”. Constant flagelată, monarhia cunoaște întruchipări de un naturalism extrem. Într-o caricatură publicată în 1872, ea apare sub chipul unei mirese bătrâne și înspăimântătoare, care încearcă să îl seducă pe Jacques Bonhomme (numele comun acordat țăranului simplu sau omului de rând). Profund reticent și vizibil speriat, el îi ripostează: „Mulțumesc, bătrânico, dar ești prea decrepită!” Într-o altă caricatură publicată în același an, monarhia este personificată drept un cadavru în descompunere, întins în sicriu. Textul care o însoțește: „Iar în tot acest timp ei spun întruna că se simte mai bine ca niciodată!”

În mod previzibil, lucrarea Gargantua, deja menționată, este însoțită de diverse texte explicative cu informații privind atât originea sa, cât și scandalul provocat în epocă. Se menționează că nu Daumier este cel care a imaginat și desenat cel dintâi, sub formă caricaturală, celebra fizionomie piriformă a regelui Ludovic-Filip, ci Charles Philipon (1800 – 1862), jurnalist, litograf și caricaturist. Mai mult, Philipon a propus o serie de schițe (de asemenea expusă) redând metamorfoza chipului regelui, de la o vagă, dar reală, asemănare cu o pară la forma fructului în sine. Imaginea lui Ludovic-Filip, înfățișat ca un personaj uriaș, așezat pe un tron, hrănit de slujitori cu saci de bani adunați de la supuși și excretând decrete și alte documente oficiale, este de antologie. Naturalismul brutal și morala transparentă compun un portret demn de filele unui manual universal al corupției. 

Un nebiruit spirit contestatar l-a determinat pe Honoré Daumier să atace și alt canon. Expoziția găzduită de muzeul vienez a ales să prezinte, de asemenea, câteva litografii în care parodiază personaje mitologice, cum ar fi Pygmalion, Andromaca și Penelopa. Imaginată ca o ființă emaciată și strivită de moartea speranței, cea din urmă apare prăbușită pe un scaun, în fața războiului de țesut. Pe perete se află o schiță caricaturală a lui Ulise, coiful său afirmându-se în contrast cu chipul de chefliu. Această abordare profană, inevitabil jucăușă, se manifestă și în alte scene mitologice a căror substanță artistul o exilează la periferia esteticii.

În alte săli, atrag atenția lucrările ce ridiculizează snobismul și tirania modelor, ca fenomen stimulat de dezvoltarea industrială și de cea a transporturilor, precum și de evoluția presei. Impactul transformărilor urbanistice realizate de baronul Haussmann devine, de asemenea, subiect de analiză în cheie satirică. Merită menționată o caricatură de un umor tulburător. În plin proces de modernizare a Parisului, un anonim este brutal trezit din somn de către un bărbat care îl somează, cu un aer fatidic: „Hai, cetățene, scoală-te repede! Ți-a venit rândul. Trebuie să te demolez!” În fundal se întrezărește un muncitor cu un târnăcop, urcat pe un maldăr de dărâmături. Consternat și guvernat de spaimă, protagonistul, acest Conu Leonida francez, a cărui scufie pare să prindă viață în mijlocul scenei tensionate, se vede redus la tăcere.

În același registru se înscriu câteva litografii ce ilustrează realitatea feroviară. Preluate din ciclul Physionomies des chemins de fer („Fizionomii ale căilor ferate”), publicat în 1852, respectiv din seria Les trains de plaisir („Trenurile de vacanță”), din același an, ele surprind haosul, dezlănțuirea instinctului și dizolvarea oricărei rețineri sociale din pasiune pentru călătoriile cu vehiculul care, în momentul publicării acestor caricaturi, intrase în uz, în Franța, de aproximativ două decenii. Este remarcabilă imaginea unui compartiment sufocat de pasageri care dorm, epuizați și îngrămădiți până la contopire, comentariul precizând, sec: „Un tren de vacanță. Ora două noaptea”. O altă caricatură relevă dezumanizarea pe care o determină egoismul primar conjugat cu un intens spirit gregar: un grup de oameni desfigurați se calcă în picioare pentru hrană („Călători lihniți năpustindu-se asupra bufetului dintr-o gară”). Daumier nu omite niciuna dintre coordonatele experienței feroviare. Astfel, o litografie (împrumutată de la  Muzeul Metropolitan de Artă de la New York) expune observația domnului Prud’homme, personaj care îl întruchipează pe burghezul francez tipic secolului al XIX-lea, cu privire la vagoanele arhipline ale celor neprivilegiați: „Trăiască vagoanele de la clasa a III-a! Poți să mori asfixiat, dar niciodată asasinat”.

Două portrete ale lui Honoré Daumier, situate în ultima sală a expoziției de la Albertina, redau chipul acestui artist din viziunea căruia s-a născut un desăvârșit mulaj al ființei umane. Alături de ele este expusă o serie de mici busturi realizate de el între 1832 și 1835, reprezentându-i pe cei mai renumiți susținători politici ai lui Ludovic-Filip. Fizionomiile lombroziene, unele având trăsăturile unor alcoolici sau aerul unor satiri, parcurg toată gama grotescului. Aroganța, ipocrizia, lăcomia, veninul autorității, surprinse în mii de litografii și schițe, își află aici expresia ultimă, acest studiu al caracterelor luând forma unei concluzii a reflecțiilor pe care le provoacă expoziția. O adiere etimologică i-ar trezi, poate, spectatorului sentimentul înțelegerii profunde a sublimei arte a caricaturii – termenul provine din <it. caricare, provenit la rândul său din latina vulgară (carricare, însemnând „a încărca o căruță). Într-un secol deloc sărac în astfel de producții, Daumier nu a ezitat să șarjeze până la proporții monstruoase, revelând anatomia sufletului într-o operă al cărei farmec continuă să seducă.

_____________________________

Note bibliografice:

https://www.albertina.at/en/exhibitions/honore-daumier/

https://www.etymonline.com/search?q=caricature