Trump ar vrea ca SUA să părăsească NATO. Se inspiră oare din politica Generalului de Gaulle?

Ar vrea asta din tot sufletul numai că, prudenți, legislatorii americani, la propunerea redactată de senatorii Tim Kaine (D) și Marco Rubio (R), au votat o lege care descrie foarte clar condițiile în care SUA se pot retrage din NATO: este vorba despre așa-numita Lege de autorizare a apărării naționale pentru exercițiul fiscal 2024 (National Defense Authorization Act for Fiscal Year 2024 – ND AA 2024) promulgată în decembrie 2023.

În secțiunea 1250A a legii se precizează chestiunea de maximă importanță strategică: se interzice Președintelui SUA că decidă în mod unilateral retragerea din NATO: „niciun președinte nu poate suspenda, înceta, denunța sau retrage SUA din NATO” fără ca, în prealabil, să existe următoarele condiții, nu imposibil de obținut dar extrem de dificil de îndeplinit:

1. Trebuie să existe avizul sau acordul Senatului dat de o majoritate de două treimi dintre senatorii prezenți care să fi votat în favoarea retragerii din NATO
2. O lege votată de Congres în termenii căreia membrii celor două camere ale legislativului (Camera Reprezentanților și Senat) să voteze pentru ieșirea SUA din NATO. (puteți accesa aici https://www.everycrsreport.com/reports/LSB11256.html#:~:text=Section%201250A's%20Prohibition%20of%20Unilateral,with%20Taiwan%20in%20Goldwater%20v. un document de analiză legislativă redactat de serviciul specializat al Congresului, foarte interesant deoarece detaliază în amănunt toate condițiile legale și barierele existente precum și raportul între o eventuală dorință prezidențială și obligațiile asumate de SUA.

În acest caz, dorința lui Trump nu este decât rezultatul unei foarte ușor de înțeles stări de frustrare față de aliații care declarat că războiul declanșat de Israel și SUA „nu este războiul nostru” și ca atare, au refuzat să se angajeze în acțiuni militare pentru deblocarea Strâmtorii Ormuz? Chiar dacă așa pare și asta a stârnit un flux de nenumărate ironii sau critici negative (și nu numai în Europa), problema este totuși mult prea gravă pentru a nu încerca să vedem dacă, în afara situației extreme menționate de Trump, nu ar exista un precedent pe care imprevizibilul președinte al SUA să-l dezvolte cu obișnuita sa viteză de reacție, surprinzându-și aliații acum în cea mai neplăcută postură, slabi, divizați și cu interese deloc convergente într-o unitate de fier, cum se spunea odinioară.

Există un asemenea moment în istoria NATO?

Sigur că există și, după părerea mea, acesta ar fi modelul care l-a putea inspira cel mai ușor și complet pe Trump. Pe 21 februarie, în cadrul unei conferințe de presă intrată în istorie, Generalul de Gaulle ia prin surprindere publicul francez și creează un șoc internațional enorm, atât pentru aliați cât și pentru adversarii din Tratatul de la Varșovia. El anunță că există o incompatibilitate profundă între „voința Franței de a dispune de sine însăși...și o organizație de apărare în cadrul căreia poziția sa este de subordonare”. Pe 7 martie, Maurice Couve de Mourville, ministrul francez de externe înmânează ambasadorului american la Paris o scrisoare adresată Președintelui Johnson> În scrisoare, de Gaulle spune că Franța va rămâne membră în NATO dar „își propune să recapete întreaga suveranitate asupra propriului său teritoriu, suveranitate afectată în momentul acesta de prezența unor elemente militare aliate sau de folosirea spațiului său aerian, încetând să mai facă parte din comandamentele militare integrate și de a nu-și mai pune forțele militare la dispoziția Alianței”. Ambasadorul american Bohlen, spune Michel Debre în Memoriile sale, a fost atât de șocat încât îl întreabă: „Ce trebuie să înțeleg din asta? Mai suntem încă de aceeași parte sau am devenit adversari?”. Efecte imediate ale deciziei politice franceze se traduc prin retragerea din cele două comandamente integrate (Fointanbleu și Rocquencourt) și aliații sunt informați că data limită de retragere la nivelul de stat major și din baze era 1 aprilie 1967. Americanii și canadienii trebuiau deci să evacueze 27000 de soldați și 37000 de salariați civili și, pe 1 octombrie 1966, Franța își retrăgea reprezentantul din Comitetul Militar și din Comitetul pentru planurile de apărare. De-abia în 2009 Franța revine în cadrul Comitetului Militar integrat dar, în continuare, nu participă la Grupul de planificare nucleară (NPG) și păstrează o autonomie totală în ce privește folosirea capacităților sale nucleare.

Este un model de reacție care, legalmente, stă și la îndemâna lui Trump. Ar fi însă un pas în plus în discreditarea credibilității NATO ca alianță politico-militară și ar introduce o vulnerabilitate enormă, fără precedent, la nivelul tuturor structurilor din spațiul euro-atlantic și, în ultimă instanță, a civilizației occidentale.

Tocmai fiindcă se poate, întrebarea este, de fapt, cât de supărat este Trump și ce l-ar face să revină la sentimente mai bune?