„Ţiganul” din mine. Trei lecţii exemplare

Cristiana Grigore: bursieră Fulbright, publică în „New York Times”. Petrică Dulgheru: bursier Tenaris, doctor în chimie la Dublin. Valeriu Nicolae: automatică făcută la Craiova (Daewoo League!...), fondator al Policy Center for Roma and Minorities; lucrează la firul ierbii cu puştii din ghetoul Ferentarilor. Când îmi vine uneori –rar, dar apăsat– să urlu de neputinţa mea trecătoare, mă gândesc la ei cu drag şi ştiu că nu-i totul pierdut. ÎNCĂ!...

Cristiana scrie aşa (nytimes.com)

Petrică nu scrie. Face cercetare aplicată în două echipe tari din Belgia. Scriu alţii despre el.

Valeriu taie în carne vie când scrie. Incorect politic, adevăr brut, toate vorbele pe masă.

Mi-a dat Dumnezeu să-i cunosc direct pe toţi trei, întâlnindu-i deloc întâmplător, ca în pilda cuvintelor profetice ale lui Ernesto Sabato (“fiecare se întâlneşte cu ceea ce, conştient sau inconştient, caută”). Dacă n-aş fi citit azi cuvintele de foc ale lui Valeriu, nu i-aş fi adus pe Cristiana şi Petrică alături de el, în cheia curajului smintit al fiecăruia în parte de a se privi în propriii ochi, împlinindu-şi - când senin, când scrâşnit - menirea lor pe Pământ. Succes după succes. Eşec după eşec. Şi, din nou, succes după succes.

Nu-i uşor. Zice Valeriu despre sine, pe blog:

„Că, deşi am moderat câteva generaţii absolut fabuloase de young leaders la Aspen, nu am reuşit să fiu implicat într-o schimbare semnificativă la nivelul societăţii româneşti.

Că, deşi sunt publicat în unele din cele mai bune publicaţii europene, nu am reuşit să schimb modul absurd în care funcţionează fondurile structurale europene.

Că nu am reuşit să transform ceea ce fac în ghetou într-o practică extinsă şi sistemică.

Că nu reuşesc să schimb semnificativ comunităţile rome şi nici anti-ţigănismul din societatea românească.”

Uitându-mă eu în ochii celor trei şi primindu-le cu gratitudine lecţiile de viaţă exemplare, “ţiganul” din mine îşi trage de la ei puterea aproape imposibilă de a se ridica, atunci când e căzut... De a visa, atunci când visul pare aproape imposibil de zadarnic... Şi de a merge mai departe, senin şi scrâşnit, atunci când mersul pare, la rându-i, de neînchipuit... Cu speranţă, credinţă şi infinit de multă iubire.

Uitându-mă în ochii lor ştiu că, ÎNCĂ, nu-i totul pierdut. „Mai întâi, te ignoră. Pe urmă, râd de tine. Pe urmă, luptă împotriva ta. În cele din urmă, învingi.” (Gandhi)

Din nou, Valeriu:

„ÎNCĂ. ÎNCĂ nu reuşesc toate astea. Dar mă chinui să o fac. Mă chinui să îmi opresc tendinţa de a cere să facă alţii ceea ce aş putea să fac şi eu. Să dau vina pe politicieni, corupţie, rasism, sistem sau orice îmi este mai comod.

Nu sunt convins că ceea ce fac intră într-un sistem etic bun. Dar mă străduiesc să îl fac mai bun. În fiecare zi.”

În fond, fiecare ne purtăm crucea singuri. Rostul meu e să urnesc din loc proiectul vital pentru România.

ÎNCĂ nu reuşesc. Dar mă străduiesc.

În fiecare zi.