Tablou de război în așteptarea tușei finale
0Foto: Twitter / X
Războiul este o sumă de istorii, colective sau personale.
Unele durează mai mult, altele se încheie la câteva minute după primul contact cu câmpul de bătălie.
Uneori, aceste istorii, aceste povești, trec una pe lângă alta, fără să se cunoască, fără să se atingă, se duc în direcții diferite, uneori fără să se mai întoarcă.
Alteori, se adună una lângă alta, se completează, se împart pe roluri de interpretat, sunt în competiție care să fie auzită prima, care să fie rostită prima, care să nu se termine prima.
Întotdeauna, în povestea extinsă a războiului, au fost astfel de istorii, uneori în contratimp cu povestea generală, întotdeauna mai simple și mai adevărate.
Soldații sunt la fel peste tot, prinși într-un război comandat de alții, planificat de alții, continuat de alții până la victoria finală, un război în care nu mai au timp să caute adevărul prezenței lor acolo, cea dintâi grijă fiind să afle unde e cel mai sigur adăpost care să le permită să continue să viseze și să fie martori la povești și istorii.
Războiul din zilele noastre, cel care se poartă în Ucraina, nu mai are apetit pentru întreceri cavalerești, pentru strategii ”pe clasic”, pentru falangele moderne ale ofensivelor începute în zori.
Războiul din Ucraina se poartă asemenea tornadelor contemporane, cele care fac prăpăd doar în fâșia în care se înalță vârtejul, restul rămânând aproape neatins, fără o direcția clară, fără a putea fi făcută o prognoză sigură când se vor termina aceste încercări vremelnice.
Iar când se termină - și se termină brusc -, răsare soarele pe ulițele tuturor, un soare care doar descoperă nu luminează, nu încălzește, doar face bilanțul tragic al nopții de înfruntare care s-a încheiat.
Acolo unde au fost orașe și sate, situate imprudent pe traseul tornadei, după furtuna războiului care s-a încheiat, nu se mai văd decât urmele istoriilor colective și personale, așchii împrăștiate peste câmpul răscolit.
Povestea soldatului, istoriile soldaților se scriu cu cerneala noii realități tehnologice în care se duc luptele.
Pe umerii soldatului stă povestea victoriei sau a înfrângerii, istoria mai largă a războiului.
Învățăturile sale țin loc de tactică și strategie, pentru că, poate pentru prima dată, războiul se duce la nivelul lui.
Tot ce era structură militară superioară ”pe clasic” este acum obligată să aștepte ca victoria să fie obținută ca urmare a încăpățânării și rezilienței soldatului, indiferent sub ce steag se aliniază.
Foto: Twitter / X
Încercând un exercițiu de imaginație (pentru că nu putem fi acolo unde se poartă bătălia, altfel realitatea nouă a războiului din Ucraina este deja cunoscută și studiată), să vedem cum ar arăta unele dintre aceste învățături, prezentate în opt paragrafe:
1. marele război stă pe umerii micilor grupuri de asalt, echipe formate din doi, trei sau patru soldați, care trebuie să mențină pozițiile întărite din zona gri a frontului;
2. linia de contact este o fâșie gri cu lățimi variabile în care totul este provizoriu, soldați, echipamente, tehnică. Tot ce este necesar pentru supraviețuirea sa și a echipei trebuie adus de undeva de departe - ”din spate” s-ar putea spune ”pe clasic” -, uneori de la zeci de kilometri distanță;
3. acești kilometri nu se mai pot străbate ca altădată, apelând la tehnica grea, tancurile, transportoarele, camioanele militare de aprovizionare nu mai îndrăznesc să se apropie de linia de contact. Prea multe drone sunt deasupra, prea multe câmpuri de mine apărute peste noapte. Tot ce e tehnică de dimensiuni mari devine imediat țintă pentru artileria dispusă undeva departe, la adăpost;
4. rămâne soldatului misiunea de a asigura aprovizionarea atât a celor din față dar și a rezervelor pentru sine până la următoarea rotație. Cu totul, echipament, tehnică de luptă, de comunicații, hrană sunt 30 – 40 de kilograme. Pe jos, la adăpostul perdelelor forestiere care străbat Donbasul sau cu ajutorul noilor vedete ale războiului din stepă: ATV-urile, motocicletele de teren, scuterele electrice;
5. cel mai greu este să ajungi pe aliniamentele din față. Deplasarea este ușor de observat de către inamic, drumurile sunt minate cu ajutorul dronelor, sunt surprize peste tot, mine petală antipersonal, uneori numite și ”mine fluture”, arată ca frunzele, verzi și inofensive, în loc să foșnească la atingere fac buuum, sfâșiind bocancii și oasele piciorului, mine ascunse în trusele de prim ajutor rămase agățate la vehiculele distruse care ruginesc pe câmp, mine magnetice la vedere, mine camuflate. Și, pe tot traseul, corpuri în putrefacție, acoperite deja de iarbă, așteptând să fie ridicate atunci când fâșia de contact se va îndepărta îndeajuns pentru a permite accesul serviciului medical;
Foto: Twitter / X
6. e mai multă siguranță, în față, în punctele întărite, sau departe în spatele frontului, în sectoarele logistice, acolo unde sunt mai multe adăposturi săpate adânc în pământ și mascate, trebuie doar să stai nemișcat, mișcarea dăunează grav supraviețuirii pe câmpul de luptă. Poți să rămâi în viață săptămâni și luni de serviciu de luptă în prima linie și să devii ținta unei lovituri de artilerie sau a unei drone în primele minute după ce ai schimbat poziția;
7. noaptea războiul oamenilor încetează și începe cel al rachetelor și dronelor. Camerele de termoviziune ale dronelor detectează orice trup cald care încearcă să se deplaseze la adăpostul întunericului, orice imprudent care a ieșit din adăpost. Noaptea nu mai e o cortină în spatele căreia poți pregăti atacurile din zori, sau executa asediile de noapte. Cine nu a găsit un loc adăpostit până la apusul soarelui, nu mai prinde răsăritul;
8. soldatul viitorului luptă în Ucraina, are 40 – 50 de ani, poate și mai mult, a făcut armata cu vreo douăzeci – treizeci de ani înainte, a mai făcut un curs de câteva săptămâni, în buzunarul de la piept are pastile pentru cele trei, sau cinci, sau șapte afecțiuni de care suferă. Este tată, poate și bunic. El este singur pe front, o singurătate de echipă, cum spuneam, războiul s-a atomizat, cea mai comună formație de luptă este cea a grupului de asalt, trei – cinci bărbați cărunți, trimiși să apere o poziție în fâșia de contact. Soldatul este infanterist, dar și genist, trebuie să știe și comunicații, să se descurce cu o hartă electronică, să știe să se ferească de minele de la sol și de dronele de deasupra. Și să reziste fizic unei deplasări la adăpostul pădurii sau în câmp deschis. Și să nu se lase doborât psihic de ceea ce vede, ceea ce putrezește în stânga și în dreapta traseului său. Și să ajungă pe poziție. Și să lupte fără să știe cu cine, în ce direcție.
Războiul tuturor devine o luptă individuală de supraviețuire în care bilanțul general este suma acestor mii de încleștări mărunte petrecute în teritoriul nimănui.
Povestea soldatului se spune rar și se ascultă și mai rar.
Toți vrem să vedem doar tabloul întreg, tușele mărunte nu ne interesează.
Iar, la această oră de sfârșit de octombrie 2025, tabloul – încă în lucru, desigur – are următoarele tușe largi:
- războiul de uzură impus Ucrainei și acceptat de Kiev, sub sloganul producerii de pierderi masive forțelor ruse, nu funcționează conform planului. Pierderile umane, chiar și la nivel oficial, al rapoartelor zilnice, sunt aproximativ egale, la resurse dezechilibrate într-un raport de 1 la 5. Dacă scoatem și coeficientul propagandistic, ne putem aștepta la statistici extrem de neplăcute. Și nu pentru Kremlin.
- recent a fost efectuat un nou schimb de cadavre ale soldaților morți pe front, rușii au transferat 1000 de trupuri, ucrainenii 31 (de la începutul acestui an, s-au transferat 14.000 de cadavre ale soldaților ucraineni, la schimb cu 400 de cadavre ale soldaților ruși). Pentru că raportul este foarte defavorabil Kievului, o serie de analiști, Julian Röpcke de la ”Bild” e un exemplu, au simțit nevoia să explice că ”rușii înaintează, e normal”. Probabil, la fel de normal este să apreciezi că înaintarea înseamnă victorie și retragerea înfrângere;
- unele rapoarte, adevărat, încă incomplete dar considerate mai mult pro-Kiev, apreciază pierderile de echipamente ale Ucrainei, tancuri, transportoare, artilerie, în cei mai mult de trei ani de război, undeva la 75 – 95% din totalul avut sau primit de la parteneri. Pierderile ruse sunt, desigur, calculate a fi și mai mari, dar e lucru deja comun faptul că industria rusă de apărare a produs mult peste ceea ce s-a reușit în întreaga tabără pro-Kiev. A afirmat asta însuși secretarul general al NATO, Mark Rutte, nu mai departe decât acum patru săptămâni;
- ultima reușită serioasă a forțelor ucrainene a fost contra-ofensiva din Harkov, din septembrie 2022. De trei ani, armata ucraineană nu a mai avut un succes semnificativ pe front;
- când victoria promisă nu apare, ea este înlocuită cu micro – victorii, succese locale (s-a mai recucerit un sat, s-a mai pus un steag undeva, s-a mai distrus o rafinărie sau un depozit de muniții din adâncimea teritoriului rus, dronele ucrainene au mai anihilat o coloană de soldați ruși...) bine promovate în media. Sunt utile pentru percepția continuării victorioase a războiului, dar în tabloul general sunt tușe false;
- premisele moralizatoare (cei buni trebuie să câștige, cei răi trebuie să piardă) nu funcționează la război. Probabil, nu vor funcționa nici în Ucraina, resursele din Donbas sunt prea importante pentru ca Moscova să aibă scrupule privind moralitatea ”operației speciale”;
- probabil, pentru schimbarea situației sunt posibile doar două alternative:
1. un acord de pace care să conserve ceea ce există în teren, cu o Rusie care nu a câștigat cât a sperat și cu o Ucraină care nu a pierdut cât s-a crezut că poate pierde;
2. un sprijin militar occidental extins, inclusiv cu trupe, ceea ce ar duce la escaladarea dramatică a conflictului;
- varianta 1 e greu de acceptat la Kiev și aproape imposibil pentru partenerii europeni ai Ucrainei, varianta 2 e ușor de promovat în declarații politice și aproape imposibil de pus în practică;
- singurul lucru care pare să țină speranțele ucrainene pe linia de plutire sunt unitățile de drone și loviturile provocate Rusiei, uneori dincolo de Moscova. Va fi de ajuns?;
Foto: Twitter / X
- replica rusă este prin lovituri masive asupra infrastructurii energetice, peste ceea ce a fost în anii anteriori, fără a se mai teme de apărarea antiaeriană ucraineană, aproape fără voce în ultima perioadă;
- orașele întărite ale Donbasului, Bahmut, Avdeevka, Vugledar, Ciasov Iar au căzut unul după altul, acum sunt la rând Pokrovsk, Mirnograd, Kostantinovka, Seversk, bineînțeles și Kupiansk din regiunea Harkov, unele aproape încercuite, altele deja cu parți importante sub control rus. În câteva luni vor mai rămâne doar Sloviansk și Kramatorsk;
- cifrele oficiale ucrainene pun numărul dezertorilor proprii la 250.000 de oameni. O altă armată;
- negocierile ruso – americane pe marginea conflictului din Ucraina sunt undeva între Buda și Pesta, ”constructive” dar nedecise, presărate cu contre și amenințări reciproce, din când în când asezonate și cu laude și aprecieri, tot reciproce. Teoretic, soluția lor ar fi cea din varianta 1, practic e nevoie de doi pentru un tango, iar al treilea să se rețină și să nu pună piedică, să nu se supere că e doar martor într-un colț al încăperii. Chiar dacă e sala lui de dans.
Cam acesta-i tabloul general, aproape o frescă, se lucrează încă, dar e complicat, multe personaje, multă tragedie, multe rețineri și calcule, va fi greu de găsit un cumpărător care să ofere prețul corect.
Ce-i de făcut, cum ar zice un clasic specializat în punerea în operă a dezastrelor umane?