Sepsi 3

Un festival reprezintă un motiv periodic de a omagia un obicei cultural, o menținere în normalitate a unei activități benefice unei comunități. Anual, o diversitate din ce în ce mai mare de evenimente sunt considerate speciale iar toți cei implicați sunt conștienți de importanța momentului. Organizarea se face cu resurse din ce în ce mai bune, lumea își schimbă ritmul contidian și indiferent de evenimentele de gen din timpul anului, festivalul primește un tratament preferențial. Calitatea sunetului crește, selecția artiștilor e mai competentă, harta festivalurilor muzicale din România se îmbogățește. Dacă le luăm la analizat în detaliu, festivalurile organizate bine, cu afiș consistent, buget și echipă, încep să dea un semn clar de creștere iar existența lor, în diversitate și continuitate, înseamnă un motiv de satisfacție. Unele dispar odată cu paisunea sau legăturile politice în timp ce altele apar și se mențin pe același considerent.

Jazz-ul la Sfântu Gheorghe a mai existat sub formă de festival sau tabere muzicale, e chiar la pas cu alte orașe care celebrează de zeci de ani acest gen prin manifestări importante. În forma lui nouă, se desfășoară pe durata a trei zile și își formează, tot în timp, propriul public din ce în ce mai cunoscător, deschis spre tot ceea ce înseamnă libertate de expresie muzicală în zilele noastre. De aceea, în trei zile putem cunoaște artiști noi și putem descoperi noi îmbinări muzicale reușite, pe lângă bucuria de a vedea câteva nume deja familiare. Pentru că scopul principal este formarea unui public pe măsura autenticității artiștilor invitați în festival. Indiferent de apropierea muzicienilor de rădăcinile de blues sau jazz, ceea ce apare pe afișul festivalului internațional de blues și jazz de la Sfântu Gheorghe are consistență, este activ pe scena europeană și prezintă un act artistic autentic. De aceea, după fiecare ediție au existat nume care au fost remarcate în mod special. Numărul trei înseamnă încă perioada de creștere pentru orice festival, dar când crește bine, și știe ce vrea de la început, poate ajunge departe.

O invitație de a prezenta un festival mă flatează, deși nu cred că un festival are neapărat nevoie de un prezentator. Cred totuși că are nevoie de o gazdă, o voce prietenoasă care să amintească oamenilor de specificul unui festival, să-i numească pe cei care contribuie dar nu apar pe scenă, să explice mici detalii și diferențe, noțiuni și factori de noutate, să le spună cât sunt de norocoși că au așa ceva în orașul lor. Dar nu neapărat muzica mă face să mă atașez de un eveniment, ci calitatea umană. Atunci când organizatorii și artișii comunică iar părerile sunt compilate constructiv, știu că nu am fost doar un distribuitor de vorbe între concerte. Ca spectator, întotdeuna aflu nume noi și întâlnesc artiști atractivi, pe care să vreau să-i revăd.

Ediția a treia a festivalului de jazz și blues de la Sfântu Gheorghe a început cu Bluz Bend, o trupă locală care și-a tratat foarte serios repertoriul și publicul, în pofida emoțiilor firești. Atmosfera s-a schimbat brusc odată cu apariția unui duet virtuoz, fin acordat prin emoții comune și o bogată experiență artistică. Tony Lakatos și Ferenc Snetberger au oferit concertul serii, improvizând relaxat prin acorduri de bossa nova, flamenco și alte esențe fine pe care jazz-ul le-a incorporat în timp. Prima zi s-a încheiat cu un alt duet care ne-a amintit de Sibiul anilor ’80, când jazz-ul aduna fanii din toată țara. Harry Tavitian și Cserei Csaba au făct ce fac demult, spre deliciul publicului.

Ziua a doua, o sâmbătă călduroasă, în plin campionat european de fotbal, a început mai devreme și a adunat treptat publicul care încă procesa ziua anterioară, cu jazz și două premiere de teatru. Saxofonistul Victor Toth și-a prezentat dezinvolt noul grup, Skylark Metropolitan, cu un jazz solid, modern, ornamentat cu improvizații. A urmat Ewiva, un grup completat de talentul violonistului Zoltan Lantos, a adunat instrumente din diverse culturi muzicale, sonorități exotice și linii vocale diafane pe care mai degrabă le-aș fi găsit la un festival new age. A urmat Tariqa, o combinație în premieră pentru mine, o fuziune organică și unică de muzică gnawa marocană și muzică populară maghiară. Said Tichiti, originar din Sahara marocană, a adus cu el ritmurile pulsatorii ale ritualurilor de transă gnawa, melodiile mistice ale maqamurilor arabe și energia efervescentă a muzicii chaabi. Un ansamblu dens, pe placul consumatorilor de afro beat. Seara s-a încheiat cu blues, oferit în stare autentică, cu sunet citadin, de Roberto Morbioli, Andrea Caggiari și Liviu Pop. Schimbarea a fost ca o boare rece în aer canicular, a însuflețit publicul și a creat o atmosferă ideală pentru o seară de sâmbătă.

A venit și duminica, zi de odihnă pentru un oraș de provincie, cu tabieturi și ritm care de obicei pregătesc o nouă săptămână. Doar că un festival internațional scoate lumea din casă. În ritmul propriu, dar îl scoate. Muzica bună adună lumea bună. De aceea, a treia seară a avut un aer intim și ceva mai răcoros. A început cu Amphitrio, care pentru mine a fost surpriza festivalului, concertul meu preferat din întreg weekendul. Andrei Petrache, Mike Alex și Philip Goron își menifestă convergența muzicală și imensul talent printr-o muzică fluentă, nouă și entuziasmant de agreabilă. Complexitatea lor artistică ajunge la noi direct, coerent, cu efect imediat. Tinerețea lor nu e încordată, ambițioasă, ci generoasă și jovială. Muzica lor rezonează în întreaga Europă, prin școala scandinavă sau franceză și m-am bucurat să o aud și la noi, printr-un trio sublim legat prin interplay și o impecabilă dinamică de grup. Festivalul s-a încheiat tot cu ariști locali, parte dintr-un grup coordonat de mureșeanul Peter Sarosi, un improvizator vulcanic, un inspirat autor care și-a modelat grupul către un repertoriu atractiv, care să ofere fiecărui muzician spațiu de expresie și improvizație. Jazz, funk și teme vocale unitar abordate de solista Nora Tasi. Festivalul s-a încheiat așa cum am dorit, cu aplauze, zâmbete și o largă îmbrățișare de pe scenă, care a unit muzicienii, publicul și organizatorii. Urmează o largă respirație, apoi munca pentru adiția a patra, pe care Endre Lazar Prezsmer o are deja conturată. Eu mă bucur că am fost parte din acest festival, că am cuoscut oameni buni și nu în ultimul rând am impărțit misiunea de prezentator cu actorul Jozsef Nagy, cu care m-am împrietenit instantaneu și am format o irezistibilă unitate de comunicare bilingvă.

Se intmplă ca spiritul unei culturi formate într-o țară îndepărtată să se propage prin sunet și emoție în colțuri nebănuite ale lumii.  Astfel, jazz-ul și blues-ul au devenit clasice și reprezintă esența muzicală a exprimării sincere, nedisimulate, a diverselor trăiri umane. Tradiția se păstrează prin cluburi,  festivaluri de diferite dimensiuni și artiștii care fac ca acest acest gen de muzică să rămână valid și proaspăt. Și se mai păstrează datorită celor pasionați care, dacă nu cîntă, preferă să creeze un loc unde, măcar o dată pe an artiștii și publicul se întîlnesc pentru a-și celebra muzica preferată.

Știm cât de greu este să aduni câțiva oameni pasionați care să poată pune cap la cap un eveniment muzical periodic, semnificativ, să fie dispuși să învețe treptat cât mai multe detalii economice, tehnice, artistice, pentru a crește odată cu festivalul și cu publicul. Majoritatea orașelor nici nu pot visa la așa ceva, resemnându-se într-o tristă rutină a serbărilor banale organizate de primării. De trei ani, Sepsi e altfel iar lumea zâmbește. Un week-end la Sfântu Gheorghe, în ultima săptămână din iunie, ar trebui să existe pe lista oricărui iubitor de locuri alese și de diversitate. Dacă adăugăm și concertele cu artiști pe care nu-i vedem prea des, week-end-ul poate deveni sărbătoare. Oamenii, adică artiștii și publicul, se vor bucura din nou de intimitatea caldă a bucuriilor simple iar orașul va fi din nou o gazdă excelentă pentru această sărbătoare de jazz, blues și plăceri lumești.