Să pedepsim teroriștii și să le distrugem organizațiile. Dar ce înseamnă „terorist”?

Poate cea mai scandaloasă dovadă a paraliziei instituțiilor politice naționale și internaționale este că, practic, lupta împotriva terorismului nu s-a bazat și cred că nu se poate baza nici de acum înainte pe o definiție unitară asupra terorismului. Oricât vă va fi de greu să acceptați acest lucru, toate marile democrații ale lumii nu au putut să cadă de acord asupra unei asemenea definiții pe baza căreia să fie construită arhitectura legislativă internațional acceptată și aplicată, eventual (cum ar fi fost firesc) integrată în Carta ONU printr-o hotărâre a Adunării Generale a ONU.

„Cu toate că diferite declarații, rezoluții și tratate universale „sectoriale” au enunțat câteva condiții distincte și câteva elemente fundamentale, nu există nici un fel de definiție formal acceptată a terorismului....În realitate, definițiile naționale ale terorismului sunt în mare parte lăsate la latitudinea Statelor, fapt care duce la diverse interpretări existente acum în diversele legislații antiteroriste internaționale. Definițiile ambigue privind terorismul existente în legislația unor State au dus la politici și practici care încalcă libertățile fundamentale a le indivizilor și națiunilor și care sunt discriminatorii la adresa unor anumite grupuri de populație” -  se arată în acest document publicat sub egida Înaltului Comisariat al ONU pentru Drepturilor Omului. Se spune acolo că, finalmente, documentul de referință pe baza căruia se poate lucra este o Rezoluție a Consiliului de Securitate din 2004. Deocamdată însă, în ciuda unei reale voințe politice afișate cu consecvență, activitatea asta este una strict organizațională și la nivelul încercărilor de a elabora protocoale comune așa cum se face la nivelul Comitetului de experți asupra terorismului, organismul interguvernamentale care a fost creat la nivelul Consiliului Europei sau, la nivelul Consiliului UE, ceea ce este descris cu lux de amănunte aici și aici, cu accent asupra listei antiteroriste stabilite de UE și reînnoite la fiecare șase luni.

Nimic din toate astea nu explică însă dilema fundamentală: de ce nu se poate ajunge la o definiție comună? Explicația ar putea fi extrem de simplă și teribil de cinică, așa cum este întotdeauna politica statelor când, dintr-un motiv sau altul, trebuie să se iasă din zona teoretică a declarațiilor umaniste de principiu sau din orbirea funestă a politicilor de partid. Atunci toți se lovesc de dilemele ridicate de implicațiile intereselor economice uriașe pe care le presupune existența și acțiunea armatelor care acționează la comanda unui stat (eventual declarat „terorist” sau „sponsor al terorismului”) sau unor organizații naționale sau/și cu acoperire internațională pe care unii le definesc ca „teroriste” dar pe care se prezintă ca „luptătoare pentru libertate și independență”.

Foarte importante și delicat de făcut distincții deoarece acceptarea înscrierii unui stat sau unei organizații pe una dintre listele circulate acum de diversele organizații internaționale presupune, fie și teoretic, nu numai poarta deschisă spre sancțiuni economice severe dar și penalizarea oricărui stat sau companie-gigant multinațional, care produce, vinde sau re-exportă arme către destinațiile respective (reguli foarte asemănătoare cu interziceri similare privind vânzarea de arme sau trimiterea de arme către zone de conflict).

Vorbim despre piețe uriașe de vânzări și de unde, an de an, cererea este în creștere nestăvilită pentru toate tipurile de sisteme de arme de toate felurile, golind fără încetare arsenalele. Cumpărătorii, extrem de diverși, prezintă un avantaj imens: cumpără orice tip de arme, indiferent de anul de producție deoarece știu că se va găsi oricând cineva care să dorească să achiziționeze ceva, în cash, cu plata la livrare, undeva pe un cargo, în apele internaționale, departe de orice control.

Dar asta nu este tot. Unele state, în diverse momente istorice, au ales să sponsorizeze „mișcări de eliberare” care aveau să-și plătească datoria mai târziu, când vor fi ajuns la putere, oferind contracte de foraj sau de extracție în zone cu resurse din timp cartografiate. Caz în care chiar nu poți ucide de dragul principiilor găina cu ouă de aur.

Între timp, pentru a vedea care este amploarea problemei, citiți vă rog Indexul Global al Terorismului, ediția din acest an și analizați cine și cât exportă, arme și echipamente militare, oficial, către țările aflate pe primele locuri pe lista aceasta, lista țărilor care suferă cel mai mult din cauza impactului pe care-l au asupra lor acțiunile teroriste:

În fine, dilema se complică atunci când, spre exemplu România, faci parte din NATO și UE și vezi că proprii tăi aliați nu ajung la un acord pe problema definiției terorismului. Caz în care ce faci? Pe cine crezi și pe cine urmezi? Îi spui de la obraz Președintelui Erdogan că face o greșeală gravă proclamând că cei din Hamas sunt luptători pentru libertate și nu teroriști? Poate așa ar fi normal, dar, cel puțin până acum, ghinion, nimeni din România n-a avut curajul s-o facă. Asta-i cu terorismul, atât se poate, atât se face. Restul e  discuție goală de sens pe forumurile create tocmai în acest scop.