Românii între rusificare și „ucrainizare ofensivă” prin biserica Moscovei și a Kievului. Cum se poate remedia asta?

În prima parte a acestei analize, disponibilă aici, am arătat de ce îi numim români pe majoritatea cetățenilor Republicii Moldova, așa cum se numeau ei înșiși mai demult, cum, de către cine și în ce scop au fost inventate identitatea și limba „moldovenească” pretinse a fi diferite de română, în ce constă conceptul de „geopolitica religiilor” și am punctat faptul că, dacă reprezentanții Statului Român nu intervin, religia va fi instrumentalizată de interese străine (rusești și ucrainene în special) împotriva românilor din Ucraina, din Republica Moldova sau chiar din România. Atunci când sunt folosite instrumente politice împotriva credincioșilor, ei trebuie apărați tot prin instrumente politice. Nu te poți aștepta să te lupți cu argumente canonice împotriva Imperiului Rus, URSS, Federației Ruse sau Ucrainei. Trebuie instrumente și voință politică.

Colaj. Titlurile unei geopolitici a religiilor împotriva românilor pe care decidenții se fac că nu o văd

Continuăm cu a doua parte a analizei noastre, care a fost publicată într-o formă diferită la începutul acestui an, aici.

Rusia și URSS

Rusia a încercat prima acaparare religioasă a românilor din Moldova și Valahia chiar înainte să anexeze Basarabia în 1812. În 1791, țarina Ecaterina a II-a a numit ca exarh peste Mitropolia Moldovei pe Arhiepiscopul Serebrenicov al Ecaterinoslavului și Poltavei. În 1792, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, anticanonic, pentru că Mitropolia Moldovei nu aparținea de Sinodul Bisericii Ruse (în 1721 țarul Petru cel Mare desființase Patriarhatul Rus și înființase un „Sinod dirigent” care să conducă biserica rusă), ci de cea de la Constantinopol, numește ca Mitropolit al Moldovei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni. În 1808, țarul Alexandru I îl numește pe același Gavriil Bănulescu-Bodoni drept exarh al bisericilor românești din Moldova, Valahia și Basarabia, pe care le considera subordonate Bisericii Ortodoxe Ruse din Sankt Petersburg. Prin această mișcare urmărea ruperea legăturilor bisericilor românești cu Patriarhia Ecumenică, ce se afla în cadrul Imperiului Otoman.

Obiectivele geopolitice ale instrumentalizării religiei se întrezăresc foarte limpede aici, pentru că în această perioadă asistam la al cincilea război ruso-turc pentru dominație în estul Europei. Dar mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni este nevoit să se retragă de la Iași în Rusia în 1812, odată cu trupele ruse de ocupație. După ce a anexat Basarabia în 1812, în teritoriile nou-cucerite țarul rus Alexandru I a înființat în 1813 eparhia Chișinăului și Hotinului, rupând aceste teritorii în mod necanonic de la Mitropolia Moldovei. În afară de primul mitropolit al acestei eparhii, care a fost românul Gavriil Bănulescu-Bodoni, toți cei care i-au urmat au fost ucraineni sau ruși, care au marginalizat tot mai mult slujbele și cărțile bisericești în limba română, promovând limba rusă, promovând în funcții de conducere clerici ruși sau ucraineni, și astfel au început rusificarea și deznaționalizarea bisericii și a populației din Basarabia. Celebru este episcopul rus Pavel Lebedev, care deși păstorea peste ceea ce erau majoritatea credincioși români, în 1871 el a interzis în mod oficial limba română în cele câteva școli unde mai supraviețuise. Tot el a dat dispoziții să se adune și să fie arse toate cărțile în limba română din mănăstiri. De exemplu, în timpul acestei ocupații țariste, un elev care a distribuit cărți românești a fost deportat în Siberia împreună cu tatăl său.

Pavel Lebedev, episcop rus care a ars cărțile bisericești în limba română și a interzis limba română în școlile bisericești din Basarabia ocupată. El este și astăzi celebrat de Mitropolia Chișinăului care aparține de Patriarhia Rusă. Sursa foto: Mitropolia Chișinăului

Astfel a început în mod oficial instrumentalizarea geopolitică a bisericii românești din Basarabia (parte din actuala Republica Moldova).

În 1918, la unirea Basarabiei cu România, biserica ortodoxă din Basarabia rupe legăturile cu Patriarhia Rusă și revine la biserica românească. În 1940 și 1944, pe fondul anexării Basarabiei din nou de către Uniunea Sovietică, biserica din Basarabia este din nou alipită necanonic și forțat la Patriarhia Rusă, continuând instrumentalizarea ei în mod geopolitic de către Moscova.

Această instrumentalizare continuă chiar și astăzi, de exemplu înaintea unor alegeri cruciale pentru viitorul Republicii Moldova, preoți aparținând de Patriarhia Rusă au fost trimiși în grup la diferite „conferințe”„ în Rusia, unde sunt învățați cum să își manipuleze credincioșii astfel încât să îi facă pe aceștia să voteze conform intereselor geopolitice ale Rusiei. Mitropolitul actual din Republica Moldova care aparține de Patriarhia Rusă este un cunoscut exponent al intereselor geopolitice ale Rusiei în regiune.

Pentru că identitatea religioasă a românilor din aceste teritorii cucerite de URSS era puternică, pentru o asimilare mai rapidă a locuitorilor, dar și din motive ideologice, în primii ani ai ocupației sovietice în Basarabia au fost închise circa 500 de biserici românești din cele peste 1.000 care funcționau înainte de ocupație. După 1958-1959 au fost închise alte peste 300 de biserici ortodoxe, rămânând deschise mai puțin de 200. Mulți preoți și călugări, dintre cei care nu se refugiaseră în ce mai rămăsese din România, au fost deportați uneori alături de credincioșii lor în Siberia sau Kazahstan. Pentru o rusificare mai rapidă, toată corespondența cu centrul eparhial de la Chișinău se făcea numai în rusește, cărțile de cult erau disponibile numai în limba rusă, obiectele de cult la fel, și în locul preoților români au fost aduși preoți ucraineni sau ruși, care slujeau în limba slavonă și au introdus în corurile bisericești și la cântări melodii specifice bisericii ruse, înlăturându-le pe cele românești.

Românii din Ucraina

Bucovina de Nord, astăzi parte a Ucrainei, a fost anexată pentru prima dată de Uniunea Sovietică de la România în 1940, drept „reparație” pentru cei 22 de ani (1918-1940) în care Basarabia făcuse parte din România. În Bucovina de Nord și în sudul Basarabiei, teritorii anexate de către URSS de la România și oferite Ucrainei, viața religioasă a românilor de acolo a fost și ea instrumentalizată geopolitic și, imediat după anexarea la URSS din 1944, s-a desființat toată administrația bisericească românească de până atunci. În locul Mitropoliei Bucovinei, care ținea de Patriarhia Română, a fost înființată de sovietici o Episcopie cu sediul la Cernăuți, în cadrul Exarhatului Ucrainei, dependent de Moscova. Episcopia Cetății Albe-Ismailului și a Hotinului (Bălți) au fost desființate de sovietici. Astfel, toți credincioșii români au fost trecuți cu forța în cadrul Exarhatului Ucrainei, din cadrul Patriarhiei Moscovei. La conducerea lor au fost numiți ierarhi ruși sau ucraineni.

Preoți și credincioși români au fost arestați și deportați de către sovieticii ruși și ucraineni, zeci de biserici românești au fost închise, inclusiv catedralele din Cernăuți și Ismail, iar fostul palat al mitropoliei românești din Cernăuți a fost atribuit universității ucrainene. Parohiile românești din sudul Basarabiei, cedată de sovietici Ucrainei, au fost trecuți cu forța la Mitropolia Odesei, care, bineînțeles, aparținea tot de Patriarhia de la Moscova.

Iată, pe scurt, cum peste tot unde au anexat teritorii românești, rușii și sovieticii i-au rupt pe aceștia din cadrul bisericii române și i-au alipit cu forța direct Patriarhiei de la Moscova sau bisericii ucrainene care aparținea de Moscova. Aceste practici au fost mereu însoțite de interzicerea sau arderea cărților de cult în limba română, de închiderea bisericilor românești sau de deportarea preoților români și aducerea în locul lor a unor preoți sau ierarhi ucraineni și ruși, cu scopul asimilării populației românești. De asemenea, am asistat la confiscarea unor bunuri ale bisericilor românești și acordarea acestora ucrainenilor sau rușilor. Scopurile au fost de 200 de ani încoace inclusiv geopolitice, de ștergere a populației românești din aceste teritorii și a oricăror urme românești religioase sau de alt fel, de inventare a unei identități paralele „moldovenești”, care ar fi diferită de cea românească, identitate „moldovenească” ce ar servi tot scopurilor geopolitice de la Moscova (până de curând, și ale Ucrainei), după cum i-am citat în prima parte că spuneau chiar inițiatorii acestui demers artifical din 1924.

De altfel, văzând aceste practici cum s-au desfășurat în mod istoric de peste 200 de ani ori de câte ori teritorii românești au fost anexate, nu este greu de făcut o legătură cu ceea ce se întâmplă astăzi, când de curând primarul ucrainean din Cernăuți le-a confiscat credincioșilor români din Ucraina o Capelă a Mitropoliților Bucovinei din Cimitirul Central, care aparținea în mod istoric credincioșilor români și care fusese renovată pe banii acestora și unde un preot român făcea slujbe în limba română. Din păcate, reacția autorităților din România a fost dezamăgitoare în cazul acestui abuz al autorităților ucrainene, iar la petițiile adresate de românii din Ucraina, reprezentanții Guvernului României nu au făcut decât să reitereze argumentele ce justificau confiscarea lăcașului de cult.

Un titlu de acum câteva zile: „Ucraina lucrează la tranziția spre un model de parteneriat stat-biserică”. La ce fel de parteneriat se referă? Sursa foto: risu

Un alt exemplu recent și șocant a fost anul acesta când mai mulți români din Ucraina au dorit să continue demersurile lor de apropiere de Biserica Ortodoxă Română, dar serviciile secrete ucrainene și politicieni ucraineni i-au amenințat pe români că dacă mai doresc să aparțină de Biserica Ortodoxă Română, îi vor trimite pe front să moară în linia întâi: „Preoții „au fost contactați, prin intermediul a doi primari și a unei persoane interpuse de o structură de forță ucraineană și amenințați că dacă nu renunţă la demersurile lor, ei și toți bărbații apți de mobilizare din acele localități vor fi încorporaţi imediat şi trimişi pe front în prima linie”.

Cam aceasta este atitudinea celor mai mulți politicieni ucraineni atunci când vine vorba despre România și români. Totul este foarte bine atâta timp cât România oferă Ucrainei absolut tot ceea ce cere, dar nu mai este bine atunci când cerem nici măcar ceva la schimb, ci atunci când cerem respectarea chiar a legilor Ucrainei și ceva ce ține de drepturile fundamentale ale omului – libertatea religioasă.

Poate că unii ar fi tentați să argumenteze, care e problema dacă românii din Ucraina nu se afiliază la Biserica Ortodoxă Română și se afiliază la Biserica Ortodoxă a Ucrainei? În afară de modalitatea ilegală, necanonică prin care românii au fost despărțiți de Biserica Ortodoxă Română, la care vor să se întoarcă, problema este că șefii departamentelor din guvernul Ucrainei și chiar mitropolitul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei au spus public explicit de mult timp -  pe ei nu îi mai interesează o „ucrainizare blândă” a tuturor naționalităților din Ucraina, ei au trecut la „ucrainizarea ofensivă” și vor să creeze o „lume ucraineană” pe modelul „lumii ruse”. Pentru asta au modificat legile educației, legile mass media, legile despre libertate religioasă etc., totul pentru ca „ucrainizarea ofensivă”, așa cum spune explicit comisarul ucrainean Taras Kremin, să se poată îndeplini.

Din nou: când au de gând reprezentanții Statului Român să înceapă un dialog real cu partea ucraineană pe această temă?

Taras Kremin, Comisarul pentru Protecția Limbii de Stat din Ucraina, cel care vorbește despre „ucrainizarea ofensivă” a celorlalte naționalități din Ucraina. Sursa foto: fakty

O altă problemă sunt interviurile cu dedicație, whitewashing, așa cum se spune în jurnalism, unde oficialii ucraineni primesc spațiu la ore de vârf în mass media de mainstream din România pentru ca să își propage narațiunile propagandistice simplificatoare și cel puțin incomplete despre situația românilor din Ucraina, în timp ce românii din Ucraina nu au nicio voce. Ca și cum într-un proces dreptul la pledoarie îl are doar o parte.

La sfârșitul anului trecut, pe Digi24, o jurnalistă, pe care de altfel o apreciem pentru multe alte emisiuni ale sale, îl întreba pe Viktor Yelenski, șeful Serviciului de Stat pentru Politici Etnice și Libertatea de Conștiință al Ucrainei (DESS) (chiar cel care nu le permite românilor din Ucraina să se asocieze liber religios!): „preoții care slujesc în limba română în Ucraina nu vor să fie sub Biserica Ortodoxă Română. Cum explicați asta?” Cum se poate, ca jurnalist, să ignori sondaje care arată că românii din Ucraina își doresc să adere la Biserica Ortodoxă Română și, legându-te probabil de 1-2 cazuri mai publice, să extrapolezi, să generalizezi și să îl întrebi chiar pe cel care interzice Biserica Ortodoxă Română în Ucraina că „preoții care slujesc în limba română în Ucraina nu vor să fie sub Biserica Ortodoxă Română. Cum explicați asta?”

Viktor Yelenski, șeful Serviciului de Stat pentru Politici Etnice și Libertatea de Conștiință al Ucrainei (DESS), care refuză să înregistreze Biserica Ortodoxă Română din Ucraina. Sursa foto: wikipedia

Dar nu este deloc singurul caz. Aproape toți jurnaliștii români se fac că nu știu de aceste două sondaje din 2023 și 2024, făcute chiar de o asociație a românilor din Ucraina, din care reiese că peste 60% din românii din Ucraina ar vrea deschiderea de biserici românești ale BOR în Ucraina (30%, un procent uriaș de non-răspunsuri pentru un sondaj, nu au răspuns la această întrebare probabil din teamă de autoritățile ucrainene), iar în sondajul următor din 2024 peste 80% dintre reprezentanții comunităților românești din Ucraina ar vrea ca biserica lor să revină  la Biserica Ortodoxă Română.

Dar astfel de presiuni istorice și actuale din partea Rusiei, a URSS și a Ucrainei asupra credincioșilor români nu sunt întâmplătoare. Se revine mereu la ceea ce am numit geopolitica religiilor pe care am și definit-o în prima parte a analizei noastre, încercarea unor state de a instrumentaliza religia pentru a cuceri teritorii, pentru a șterge urma și conștiința altor naționalități, pentru a-și crește influența, pentru a urmări scopuri geopolitice.

Aceste state știu că religia este o componentă identitară esențială pentru români, iar dacă reușesc să o aducă sub controlul lor sau să o șteargă, atunci scopurile lor imperialiste, revizioniste (cazul Rusiei) sau asimilaționiste (cazul Ucrainei) vor fi atinse mult mai ușor.

(va urma)

Matei Blănaru este expert LARICS și doctorand al Universității din București.