Recursul la fratele mai mare

Se închide un ciclu. După lumea bipolară a Războiului Rece, a urmat foarte scurta perioadă a dominaţiei unui singur „jandarm mondial”, SUA, apoi spaţiul global s-a umplut acum până la refuz de actori statali şi non-statali acţionând din ce în ce mai haotic. Cu o consecinţă direct şi imediată: creşterea exponenţială a factorilor de risc şi redimensionarea, în paralel, a zonelor de conflict.

Vedem deci cum, din ce în ce mai rapid, ceea ce începe printr-un conflict strict local se transformă într-unul naţional, alimentat direct sau indirect de actori zonali şi, din această cauză, cu un enorm potenţial de extindere.

Destul de mult timp, planificatorii militari au emis teoria „conflictelor care pot fi conţinute în limite rezonabile”, aceasta însemând acceptarea principiului, relativ puţin moral dar extrem de uşor de susţinut prin logica argumentărilor politico-strategice: costul unei implicări externe este întotdeauna extrem de ridicat (material, politic, militar şi în vieţi omeneşti) şi din această cauză trebuie folosit doar în ultimă instanţă. Mai precis, atunci când conflictul respectiv ameninţă să depăşească limitele impuse de manual. Limite laxe şi care au evoluat odată cu criteriile care definesc securitatea regională, continentală sau globală în viziunea şi prin prisma intereselor marilor actori.

Exemplul clasic în domeniu este cel oferit de experienţele succesive, atât de multe încât cu greu mai pot fi reunite în statistici, oferite de loviturile de stat militare din Africa. Masacre atroce, populaţii întregi ucise în spaţiul a câteva luni de conflict…atâta timp cât interesele economice ale marilor puteri nu erau ameninţate direct, cât nu erau puse în primejdie rutele de transport către sau dinspre alte zone strategice învecinate, băieţii puteau să se omoare liniştiţi între ei, lumea civilizată stand în expectativă prudentă şi salutând învingătorul după ce aducea promisiunea de a păstra liniştea socială…Depăşirea liniei roşii era marcată de două elemente foarte uşor detectabile: ocuparea zonelor strategice unde operau companii străine (de obicei cele de extracţie petrol, gaze, sau minereuri) sau apariţia unor trupe străine, fie de mercenari, fie ale unor organizaţii armate teroriste.

Caz de şcoală care se repetă acum în Irak, ţară despre care, în ultimele săptămâni, începuse să se spună ca este (doar) un exemplu de implozie internă bazată pe reactivarea la străvechiului război interconfesional între cele trei comunităţi: sunită, şiită şi kurdă. Fals. 

Ceea ce se petrece acum în Irak nu este o implozie, ci o extensie regională a unui conflict economic cu rădăcini interconfesionale, acoperind deocamdată doar teritorii din trei ţări (Irak, Siria, Liban) şi vizând controlul asupra unora zone petrolifere sau/şi confiscarea dreptului de acces spre sau dinpre acestea către terminalele maritime sau punctele de conexiune către reţelele de transport sau zonele de stocare. 

Este un model de evoluţie care implică prezenţa unor vectori de tip clasic (interconfesional, revendicări de teritorii) dar şi cu elemente noi, proprii acestor ultimi ani. Prin aceştia se numără un binom letal, poate cel mai complex şi devastator: pe de o parte apariţia în teren a unor grupări înarmate aparţinând unora dintre grupările teroriste consacrate (acum dublate de un număr din ce în ce mai important de „luptători străini”, fie mercenari, fie convertiţi la cauză) şi de cealaltă parte, acţiunea guvernelor care, în disperare de cauză, apelează la voluntari pe care-i integrează în grabă, necondiţionat, în trupele regulate. 

Recunoaşteţi cumva acest tip de mişcare? Dacă da, atunci înţelegeţi care este acum dilema analiştilor militari şi planificatorilor de operaţiuni care constată că, la acest final de ciclu, decidenţii politii se află în faţa unei probleme enorme. 

Pe de o parte, responsabilii politici naţionali din zonele de conflict sunt puşi cu spatele la zid deoarece sunt obligaţi să ia decizia „tip Miloşevici”, cea care presupune ordinul către armată pentru a acţiona împotriva unor zone de populaţie aflate, până mai ieri, în componenţa blocului naţional.Şi, deoarece armata fie nu mai este suficientă sau nu mai este totalmente fiabilă în asemenea cazuri, trebuie să admită că este inevitabilă chemarea sub arme a voluntarilor cărora li se garantează avantaje multiple, inclusiv amnistii...

De cealaltă parte, decidenţii politici externi se văd solicitaţi cu disperare să devină parte a conflictului, considerându-se ca formula indirectă de susţinere de până acum (logistică, ajutor militar prin livrare de echipamente, arme şi muniţii) nu mai este suficientă. Şi dacă ,în ultima parte a acestui ciclu istoric, intervenţia externă a putut să se facă sub forma unor coaliţii, fie măcar pentru a respecta imaginea presupusă a hărţii planetare de putere şi alianţele active, acum jocul se repolarizează brutal pe cei doi mari actori.

Irakul cere intervenţia militară directă a SUA şi, de cealaltă parte, zonele auto-declarate independente din Ucraina cer cu disperare sprijinul ruşilor. Două tipuri de conflicte locale care pot, brusc, degenera cu mare viteză spre explozii regionale. Cauza nu stă în esenţa acestor conflicte şi nici măcar în proiecţia lor politico-economică, ci în rădăcinile lor istorice care, abil exploatate de o propagandă a revendicării cu metaforele aferente ale urii şi intoleranţei, poate deschide exact aceleaşi Cutii ale Pandorei care au provocat catastrofa globală şi masacrele regionale şi locale din perioada celui de-al doilea Război Mondial.

În acest context de criză planetară, conceptul vechi dar mereu prezent în subteranele istoriei privind „recursul la fratele mai mare” consemnează în primul rând eşecul complet al celuilalt tip de recurs, cel la organizaţiile globale şi regionale de securitate. Dovada? Nimeni din Irak nu s-a gândit să ceară ONU trimiterea de forţe internaţionale de interpunere, iar OSCE are o singură grijă, cea de a-şi recupera nevătămaţi nefericiţii observatori trimişi în Ucraina, d-apoi să imagineze operaţiuni oarecare de menţinerea păcii sau zone de interpunere...

Dar este oare gata Fratele mai mare să-şi asume toate riscurile şi costurile unor asemenea intervenţii? Întrebarea este în general extrem de delicată, dar acum este cu mult mai complicată cu cât deja este evident că o acţiune strict locală delimitată foarte clar de frontiere este imposibil de imaginat, în condiţiile în care totul se petrece cu sprijin direct sau/şi prin afluire de trupe din exterior. Câteodată provenind chiar din ţări aliante istorice ale Fratelui mai mare. Context în care regionalizarea sau mondializarea conflictului nu sunt perspective absurde, oricât de îndepărate ar putea ele să pară.

De unde, în acest moment, întrebarea: acest tip de presiune uriaşă a reuşit deja să creeze momentul critic pentru inevitabilă nouă negociere finală de tip Yalta? Sunt definiţi noii actori care s-ar putea aşeza la masa tratativelor alături de cele două supra-puteri?

Există analişti care răspun afirmativ. Dar mai există şi o altă opinie, cea care spune că nu a fost încă fixat exhilibrul final al balanţei care să cântărească potenţialul real de acţiune al marilor jucători. Foarte posibil să fie aşa, numai că, între timp, tinde să se accentueze mişcarea de avans a haosul indus de formaţiuni statale sau non-statale de tip dur, „rogue states" sau de organizaţii teroriste. 

Uitaţi-vă doar la această hartă vehiculată acum în bazele de antrenament ale teroriştilor islamici, viziunea lor asupra reîmpărţirii spaţiilor în Orientul Apropiat şi veţi înţelege miza tuturor disperărilor reale din acest moment.

Poate tocmai de aceea evenimentele următoarelor zile vor sta, veţi vedea, sub semnul „Si vis pacem, para bellum”.