Răsună cântecul american de lebădă pentru NATO?

Foarte greu de crezut că supărarea extremă a lui Trump pe aliații SUA din NATO va provoca un cutremur care să zdruncine Alianța. Dar, cu siguranță, efecte vor exista atât pe termen scurt cât și în viitorul previzibil atunci când vorbim – când este absolut necesar să vorbim – despre rolul aliaților, fie în continuarea misiunilor definite de actuala alianță, fie în ceea ce ar putea fi, de ce nu, un nou concept strategic al NATO.

Ce introduce acum Donald Trump în ecuația ce părea intangibilă și securizată a NATO este ceva extrem de important deoarece afirmă, în premieră absolută, o poziție novatoare în raport cu principiile care au stat la baza Actului fondator al Alianței, instituție fundamentală a spațiului democrației occidentală, apărută din convingerea absolută, egal împărtășită de toate țările semnatare, că fiecare avea nevoie de cealaltă pentru a se apăra.

De aici și conceptul „apărării colective” codificată în celebrul art.5. Acum, iată, vedem mesajul invers: „SUA nu au nevoie de nimic de la NATO”, afirmație extrem de gravă și care deschise drumul spre orice tip de interpretare și lasă impresia nefericită că ar putea urma, dacă nu o retragere din Alianță, atunci cel puțin, în viitor, cel puțin, o ezitare majoră în a -și asuma obligațiile prevăzute în Tratatul de la Washington. Oare în ce moment și sub ce formă s-ar putea concretiza, într-un moment crucial în care Statele membre NATO s-ar confrunta cu o amenințare existențială, avertismentul dat de Trump care s-a întrebat public „de ce-ar trebui să fim acolo pentru ei dacă nici ei nu sunt aici pentru noi?... „Cheltuim sute de miliarde de dolari pe an pentru NATO, sute de miliarde, pentru a-i proteja, şi am fi fost mereu alături de ei, dar acum, având în vedere acţiunile lor, presupun că nu mai trebuie să fim, nu-i aşa?”.

Și chiar dacă unii aliați au spus că vor vrea să sprijine direct acțiunea militară israelo-americană împotriva Iranului, starea tehnică a armatei lor este deplorabilă. Momentul în care Trump se lansează într-o critică amară împotriva britanicilor, cei mai apropiați aliați tradiționali, este demn de citat deoarece ilustrează dimensiunea reală a furiei președintelui american. Într-o intervenție susținută la Casa Albă, a spus că „britanicii au spus „vom trimite propriile noastre port-avioane” – dar care nu sunt cele mai bune port-avioane. Sunt niște jucării în comparație cu ce avem noi”.

Interesantă poziție, cu toate că total împotriva manualelor militare care, ca regulă principală de comportament pe timp de conflict, ar interzice ca cel puțin neproductivă criticarea capacităților de care dispune o țară aliată, mai mult chiar una care se oferă să participe la luptă alături de tine...

Ce mi se pare ciudat este că, în continuare, Trump nu vrea, nu știe sau îi este complet indiferentă posibilitatea de a face o distincție între angajamentele luate și onorate de aliați și, acum, mă refer la poziția României care a decis imediat, necondiționat, să răspundă cererii americane de a pune la dispoziție cele două baze aeriene de pe teritoriul țării noastre. La fel de ciudat și trist este că nimeni de la noi, din niciuna dintre instituțiile plătite să se ocupe de acest domeniu, nu a socotit necesar să exprime o poziție și să spună care este contribuția României, membru fidel principiilor de solidaritate ale Alianței...dar dacă noi înșine avem despre noi o lipsă glorioasă de opinie, gen miniștrii Țoiu sau Miruță, ce să ceri organelor din subordine sau, chiar absurd, parlamentarilor?

În fine, voi reveni pe această temă, România tace cu grația obișnuită atunci când ignoră că doi dintre aliații noștri strategici, America lui Trump și Ucraina lui Zelenski, lovesc acum din toate puterile Europa poate pe principiul străvechi că nimeni nu te poate ucide mai repede și mai precis decât apropiații tăi.

Ba da, ceva ar mai fi, după cum se vede: când chiar nu interesează nimic de frică să nu vază inamicul, pervers cum e el, că nu știi nimic și nici n-ai vrut să înveți din câte șuturi ai primit în fund, rămânând fidel convingerii că un șut în fund ar trebui să fie mereu un pas înainte. Culmea că așa și e. Numai că nimeni n-a indicat direcția ulterioară..