Prima seară de Festival: călătorie prin muzică şi prin istorii

Istoria lui George Enescu, înainte de toate, povestită de Enescu însuşi muzicologului francez Bernard Gavoty: „Povestea aceasta începe departe, pe plaiurile moldave, și se termină aici, în inima Parisului. Ca să ajung din satul meu natal în marele oraș unde îmi termin drumul, am luat-o pe o cale prăfuită, străjuită de copaci până departe, departe, la nesfârșit. Drumul a fost lung, desigur. Ce scurt mi s-a părut!”… 

Şi cât de emoţionant a sunat pe scena Sălii Palatului, în seara de deschidere a Festivalului Enescu, această poveste de viaţă redusă la esenţă, viaţa ca o clipă, în interpretarea care i-a venit mănuşă lui Marius Bodochi: actorul a fost Enescu cel care-şi povesteşte începuturile, drumul, iar Poema română a fost cel mai potrivit companion.  

N-a fost o alegere întâmplătoare ‒ cum să fi fost? A povestit pe îndelete ziariştilor directorul artistic Cristian Măcelaru: „Aceasta e prima compoziţie publicată a lui Enescu, opus nr. 1”. Era, deci, firesc, aşteptat, ca Poema română să se afle în programul serii, alături de un strălucitor concert de vioară, în interpretarea unui câştigător al Concursului Enescu devenit star, violonistul Nemanja Radulović, şi de o compoziţie creată anume pentru Festivalul Enescu, cu care, iată, „are loc reinventarea instituţiei comenzii publice, atunci când statul găsea resurse pentru muzică, pentru arte plastice, literatură”.  

Insistăm: au fost programate în debutul celei de-a 27-a ediţii a Festivalului Internaţional George Enescu o lucrare în premieră mondială (Concertul pentru orchestră op. 182 de Dan Dediu), o pălărie ridicată peste ani în faţa violonistului Enescu (prin includerea în programul serii a Concertului pentru vioară şi orchestră în re minor de Aram Haciaturian) şi cel dintâi opus enescian (Poema română, dedicată de George Enescu în epocă marii susţinătoare a artelor care a fost Regina Elisabeta).

Dar şi un debut de festival care urma să celebreze viaţa, tinereţea (Enescu avea 16 ani atunci când a compus Poema) şi pe laureaţii Concursului Enescu: Nemanja Radulović, câştigător al secţiunii Vioară în 2001, Dan Dediu, câştigător al secţiunii Compoziţie, în 1991.

Fără îndoială o sărbătoare ‒ iar aceia care vor fi ocolit concertul de deschidere strâmbând din nas („că nu deschide Berliner” sau o altă orchestră de renume mondial) tare se vor fi înşelat. Căci a fost o bucurie de seară, de mare frumuseţe, prospeţime ‒ exact aşa cum a dat tonul Concertul pentru orchestră de Dan Dediu.

Şi ce întâmplare norocoasă: să asculţi lucrarea aceasta cu compozitorul însuşi la doi paşi, să-i vezi reacţiile, cum trăieşte intrarea în lume a concertului său, cu nervozitate, zvâc şi ritm bătut sacadat cu piciorul, cu umăr care urcă şi coboară, cu uriaşa emoţie care însoţeşte orice primă audiţie.

Şi să-l vezi apoi pe pianistul Dan Grigore, la un umăr distanţă, transmiţând felicitările sale în aerul sălii, către compozitor, în chip atât de plastic şi de inspirat: „Maestre, sunteţi mare! Au plutit în lucrare, aproape ca într-un lichid amniotic, Stravinski, Ravel, Gershwin…”.

Aşa a fost, aşa s-a şi intenţionat, aşa şi-a prezentat lucrarea compozitorul Dan Dediu în conferinţa din preziua concertului de deschidere: „Parafrazând pe Jules Verne, e o călătorie a muzicii în 20 de minute”.

Aici trimiteri la faunul lui Debussy, dincolo acordurile atât de recognoscibile ale Boleroului lui Ravel sau pianul ca un refren de şlagăr al lui Gershwin, Concertul pentru orchestră op. 182 de Dan Dediu a deschis în mod inspirat Festivalul Enescu 2025, cu ocheade muzicale trimise înspre public, ca între prieteni vechi, atoateştiutori.

Iar către mine, către noi, muzica a venit în valuri sonore, dar şi în valuri ca nişte adieri: maestrul Dan Grigore a ţinut ritmul şi isonul piesei cu evantaiul său, a dirijat, a încuviinţat, a trăit bucuros şi complice fiecare episod al acestei călătorii. „O lucrare de o prospeţime extraordinară”, i-a zâmbit Dan Grigore lui Dan Dediu, care a urcat pe scena Festivalului cu sacoul său verde, în ton cu lucrarea, şi s-a întors la locul său cu admiraţia sălii şi un buchet de flori, chezaş al acestei fericite întâmplări, când, în Bucureşti şi în lume, s-a cântat pentru prima oară compoziţia sa.

***

Când trece spre aparatul de cafea, în haine negre, lungi, lejere, fluturând, şi păr aşijderea, înainte să se aşeze la prezidiul conferinţei de presă care precedă Festivalul, violonistul Nemanja Radulović atrage deja toate privirile. Iar alaiul acesta de priviri care-l urmează îndeaproape devine aură şi parte din vestimentaţie.

Şi poate că aşa a fost şi în 2001, când a câştigat secţiunea Vioară a Concursului Internaţional George Enescu, unul dintre cei mai tineri laureaţi (n-avea încă 16 ani). Dan Dediu şi-l aminteşte: „O flacără violonistică”.  

24 de ani mai târziu, la prezidiul cu oameni serioşi, cu căştile pe urechi, în părul bogat,  Nemanja se bucură, se miră, zâmbeşte, cu ochii la vitraliile sălii, cu ochii minţii către tot ce se discută. Îl vezi: se simte în largul lui, se simte acasă.

„E o bucurie să mă întorc la Bucureşti şi să văd atâtea feţe cunoscute. Şi-mi amintesc Concursul din 2001: ce magic a fost să fiu în mijlocul acelui melanj de tineri muzicieni care se susţineau unii pe ceilalţi şi care puteau să vadă pe viu atâţia artişti mari. Bucureştiul e parte din viaţa mea de aproape 25 de ani, vin aici în mod regulat şi abia aştept să cânt pentru voi”.

„Şi eu aştept Haciaturianul de mâine”, îmi şopteşte zâmbind partenera mea de conferinţă, jurnalista şi traducătoarea de etnie armeană Madeleine Karacașian. „E un concert de mare dificultate şi virtuozitate, îmi face întotdeauna plăcere să-l ascult”.

Şi întâmplarea face, o altă întâmplare norocoasă, cum se întâmplă adesea în Festival, să ascultăm împreună lucrarea lui Haciaturian. „E atât de armenesc concertul acesta”, murmură doamna Karacaşian înainte de apariţia pe scenă a lui Radulović.

Şi cât de potrivită e descrierea: concertul acesta compus de Aram Haciaturian în 1940, pentru violonistul David Oistrah, e esenţă de istorie armenească, cu o prima parte veselă, vioaie, Allegro con fermezza, ca viaţa însăşi înainte de tragedie, cu un Andante sostenuto care-mi pare îmbibat de dramatism, dar şi cu firişorul de speranţă, de recunoştinţă, care răzbate şi cuprinde plenar totul, în partea a treia, Allegro vivace. 

Eu aşa văd, aşa trăiesc concertul: ca şi cum mi s-ar povesti viaţa armenilor trecuţi prin genocid, luând apoi totul de la capăt, un concert ca o felie de istorie, interpretat cu măiestrie, cu fineţe, cu redarea detaliilor din fiecare notă, de violonistul extraordinar care e Nemanja Radulović.

E şi viaţa partenerei mele de concert, născută în 1934, la Craiova, parte din „prima generație de armeni născuți în România din părinţi refugiați după genocidul armean”.

„România a fost prima țară care i-a primit atunci pe refugiați. Mama era copilă, a venit cu părinții ei. Și tatăl meu avea 14-15 ani, cam așa, şi a fugit cu mama lui. A circulat prin toată ţara, a exersat diferite profesiuni, până s-a stabilit și şi-a deschis un magazin de cafea. …Pentru că nu ştiau limba, nu aveau studii făcute aici, armenii refugiaţi în România au făcut negoţ sau meserii. Şi tata a adoptat şi el asta, și toată viața asta a făcut, a avut magazin particular. Şi din cauza asta, în 1953, când am vrut să intru la Conservator, că făcusem zece ani de pian la Craiova, nu m-au primit. Ştiţi că pe vremea aceea, nu ştiţi, că sunteţi tânără, dar pe vremea aceea se dădeau referințe de la cunoscuți. Și unul dintre cei mai buni prieteni ai lui a scris că Karacaşian a avut magazin de cafea, și a avut și băiat de prăvălie, deci a fost considerat exploatator…”

Pe scena Festivalului Enescu, Nemanja Radulović se oferă pe sine cu totul: e un concert care consumă, care te consumă, dar cât de adevărat, ca un povestaş de istorie şi de istorii. „Aram Haciaturian a fost şi în România, mulţi muzicieni de-ai noştri au învăţat muzică de la el”, îl aud pe Dan Grigore la final, după ce se va fi indignat la aplauzele furtunoase de la finalul primei părţi a concertului. Sigur, sala e plină de melomani vechi şi noi, dar maestrul nu iartă, cere cu mâinile ridicate să se oprească valul de aplauze, se supără: „Turism cultural!”.

***

Şi mai e şi frumoasa surpriză de la final de concert, când Cristian Măcelaru lasă bagheta de dirijor, împrumută vioara concertmaistrului şi se întoarce la iubirea cea dintâi; violonistul Radulović şi violonistul Măcelaru cântă şi se cântă împreună, zâmbind complice, iar bisul acesta catifelat, ne spune Dan Dediu, e din Şostakovici.

După pauză se cântă Enescu ‒ Enescu în deschiderea Festivalului Internaţional George Enescu, aşa cum se cuvine: e chiar prima lucrare căreia George Enescu i-a atribuit un număr de opus, Poema română, în care se aud (şi se şi văd; lucrarea e însoţită de proiecţii video) şi timpul, şi călătoria, şi pădurea, şi trilurile îndepărtate (ale flautistului care se furişează în culise şi cântă de acolo), şi cânturile corului, tot din culise, şi accentele muzicale populare ale copilăriei lui Enescu la Liveni, începuturile, identitatea, familiarul.

O poveste pe care o spune Enescu însuşi, în mijlocul Orchestrei Filarmonicii George Enescu, în interpretarea izbitor de apropiată cu a maestrului a lui Marius Bodochi.

Finalul e rotund: un encore dansant din aceeaşi Poema română, care închide seara şi deschide Festivalul.

Veniţi şi voi? Veniţi, veniţi! Pălăria Festivalului e foarte generoasă, iar bilete se mai găsesc încă pe eventim.ro.

FOTO: Alex Damian, Andrada Pavel, Andrei Gîndac / George Enescu Festival