Pe ei, pe ei! Pe mama lor!

Nu este vreo chemare la luptă între găşti de cartier. Din nefericire, este vorba despre un slogan de campanie, fiind conceput pentru a-l ajuta pe onorabilul candidat Marcel Puşcaş să se facă deputat, asta dupa ce cunoscuse celebritatea (cel puţin locală) ca jucător de fotbal.

Apelul acesta la violenţă directă (insoţit de poza dânsului mimând o poziţie de tragere) nu este singular în spaţiul a ceea ce, în lipsă de altceva, numim «campanie electorală».

Doar un singur alt exemplu, din aceeaşi cheie a violenţei: clipul electoral în care un candidat se pretează la un simulacru de execuţie tip Al-Quaeda…

Toate astea într-o ţară unde violenţa extremă, definită prin uzul armelor, devine un fenomen care pare să se dezvolte exponenţial şi să devină un mod din ce în ce mai obişnuit de a regla absolut orice conflict, de la rivalităţile bandelor de tip mafiot până la ceea ce, cu foarte puţin timp în urmă, erau considerate doar banale incidente de trafic.

Este foarte grav că expresia simbolică a acestei violenţe începe să atingă şi spaţiul politicii. Niciodată n-ar fi apărut asemenea campanii electorale dacă realitatea nu ar fi justificat cumva speranţa că pentru asemenea imagini sau pentru o asemenea simbolistică ar exista şi publicul ţintă adecvat. Şi atunci, de ce nu, se caută votul celor care visează să fie reprezentaţi de un pseudo-Zorro de mahala, dar care le promite că îi va susţine şi îi va reprezenta în momentul în care vor pune în aplicare sloganul candidatului şi, ca atare, vor ieşi la omor împotriva adversarilor şi mamelor acestora.

Nu cred că, în plan european, în acel spaţiu în care ne-am dorit să ajungem şi ale cărui valori spunem că le împărtăşim dintotdeauna, asemenea mesaje isterice şi primitive ar putea să apară într-o campanie electorală fără sa fie instantaneu sancţionate de opinia publică, dar şi de clasa politică în ansamblul său.

De ce la ei n-ar putea să apară niciodată asemenea aberaţii, iar la noi fac parte absolut firesc din evoluţia bătăliei politice? Poate, foarte simplu, pentru că am lăsat mult prea uşor şi cu o inconştienţă criminală, ca lucrurile să ajungă, toate, din nou, acolo de unde au pornit toate cele ce au dinamitat fiecare şansă istorică de ridicare a României: în noroiul şi jegul Fanarului.

Am rămas, de atunci, cu aceleaşi obsesii comportamentale, de la pâra la Înalta Poartă pâna la atât de cunoscutul meştesug de descăpâtnare a tuturor celor din vechea domnie pentru a se face loc celor noi, la rândul lor victime sigure ale celui care, in viitorul foarte apropiat, avea sa dea mai mult pentru primirea firmanului de stapân vremelnic.

De atunci şi spaima că nu va ajunge timpul să-ţi faci avere în răstimpul scurtei răsuflări ce ţi s-a dat în spaţiul puterii. De atunci şi până acum, în România spaţiului european si euro-atlantic, oare ce s-a schimbat?

Uite, poate ceva, ne zice candidatul Gabriel Radună, aspirant ieşean la Camera Deputaţilor. Sloganul său de campanie promite ceva fără precedent în spaţiul carpato-danubiano-pontic: «Fur mai puţin ca ei!». Şi atunci, dacă ştie ce poate, de ce să nu-şi doreasca omul dregătorie? Că ştie să fure, e normal. Dar că vrea să fure mai puţin ca alţii, asta îi dă deja cale libera înspre Pantheonul naţiei.

Genial, omul anunţă fără complexe posibila realitate a politicii nostre viitoare în care toţi vor face ca domnia sa, dar fără a avea şi putrea sa de caracter de a băga mai puţin mâna în borcanul cu dulceaţă.

Iar Europa ce zice? Păi ce să zică, stă la ea acasă şi-şi vede de treburile ei. Nu-i mai bine pentru toată lumea? N-avea dreptate ilustrul Caţavencu? Uite ca avea şi are.