Pacea Non Grata

Pacea nu vine ușor și, câteodată, pare că nu mai vine deloc. Războiul din Ucraina a intrat în etapa negocierilor care pot să dureze, însă, ani de zile. Între timp, pe front, tehnologiile militare seceră vieți cu mijloace de ucis din ce în ce mai sofisticate, mai numeroase, mai ușor de produs.

Rusia nu vrea pace pentru că e, cel puțin în ultimele săptămâni, în ofensivă pe câmpul de luptă.

Ucraina nu vrea pace pentru că, la acest moment, i se oferă pacea celui învins.

Europa nu vrea pace pentru că a mizat totul pe cartea victoriei, iar dacă aceasta nu iese de sub tipar, trebuie să accepte că Lumea Veche nu mai e și Centrul Lumii.

SUA e singura interesată de pace dar doar ca să se poată pregăti de război, comercial, economic,  sau cum va fi, pentru că sigur va fi, dar nu aici, ci pe un meridian galben și spălat de valurile Pacificului.

Pacea e invocată de toată lumea dar nedorită de majoritate.

Încă nu ne atinge cu adevărat grozăvia războiului, nu știm cum  arată suferința, războiul e undeva în fundal, subiect de știri la emisiunile informative de televiziune sau temă de dezbateri simandicoase cu analiști și experți.

Iar ce se întâmplă prin alte conflicte de pe această lume, unele și mai sângeroase și mai crude decât cel din vecinătatea noastră geografică, nu vrem să știm, e mai bine că nu sunt subiect media, nu suntem în mood-ul potrivit pentru a ne încărca emoțional cu toate problemele Terrei.

Noi suntem atenți la acest război, și doar la acest război, de dincolo de gard, despre care citim și auzim multe, deși înțelegem puțin, pentru că zgomotul produs de lucrătorii cu vorbele ai celor două părți este, deseori, mai puternic decât ceea ce se aude de pe front.

Un război în care se întâmplă ceea ce se obișnuiește să se întâmple când sunt lăsate armele și praful de pușcă să decidă cine are dreptate.

Pe front se întâmplă că războiul continuă.

Acum un an și jumătate, fostul șef al armatei ucrainene, generalul Valeri Zalujnîi, afirma că războiul a devenit unul de uzură, doar noile tehnologii militare ar mai putea să-i ofere Ucrainei o șansă.

Acum, din postura de diplomat exilat în Marea Britanie, generalul ambasador o comite din nou afirmând că Ucraina nu se mai poate întoarce la granițele din 1991, doar dacă nu se întâmplă o minune privind accesul super-tehnologiile militare.

„Sper că nu mai sunt oameni în această sală care să mai creadă într-un fel de miracol sau minune - într-o lebădă albă care va aduce pacea în Ucraina, va restabili granițele din 1991 sau 2022 și va aduce multă fericire după aceea”.(...) „În opinia mea personală, atâta timp cât inamicul are resursele, forța și mijloacele de a ataca teritoriul nostru și de a încerca acțiuni ofensive localizate, va continua să facă acest lucru.”

Declarația a avut loc recent  la un eveniment: “Security Export: Ukrainian Technological Weapons in the World”, organizat de producătorii ucraineni de armament, un grup de oameni de care trebuie să ții aproape dacă vrei să ai un viitor în politică.

Iar generalul răsucește și mai mult cuțitul în rană: Rusia nu poate fi înfrântă decât dacă sunt distruse capabilitățile ei de a purta războiul, perspectivă despre care Zalujnîi spune, însă, că „în condițiile actuale — cu o lipsă enormă de resurse umane și situația economică catastrofală cu care ne confruntăm — nu putem vorbi decât despre un război de supraviețuire de înaltă tehnologie. Unul care utilizează resurse umane minime și mijloace economice minime pentru a obține un efect maxim. Ucraina este pur și simplu incapabilă să poarte orice alt tip de război, având în vedere realitățile sale demografice și economice, și nici nu ar trebui să ne gândim la acest lucru.”

Deci nu victoria este acum obiectivul, cât supraviețuirea, cu sprijinul tehnologiei militare, dacă se va putea.

În ceea ce privește tehnologiile militare de vârf la care Kievul mai are acces, am ajuns la punctul în care a mai rămas o singură speranță: rachetele germane ”Taurus”.

Vor fi sau nu transferate Kievului, își vor arăta sau nu eficiența pe câmpul de luptă?

Deocamdată, pe front, forțele ruse ocupă, în fiecare zi, zeci de noi kilometri pătrați de teritoriu ucrainean, au început crearea zonei de securitate din regiunile Sumi și Harkov, iar Kievul este atacat de sute de drone.

Iar ucrainenii nu mai au nici măcar prizonieri ruși pe care să-i ofere la schimb, completând lista celor 1000 de nume cu civili colaboraționiștii locali ca să poată aduna suma celor care trebuie predați pentru a atinge plafonul stabilit la negocierile de la Istanbul.

Negocierile se întâmplă să aștepte vremuri mai bune.

În privința negocierilor rămâne cum s-a stabilit, adică nu e nimic sigur, dacă se vor relua, unde se vor relua.

Președintele Zelenski propune cu sârg Vaticanul ca potențial loc de întâlnire, partea rusă contracarează afirmând că nu dă bine ca două țări creștin – pravoslavnice, adică ortodoxe, să se tragă una de alta de păr tocmai în centrul catolicismului, deci mai bine tot la necredinciosul Istanbul.

Kievul mai bate niște apropouri cum că ar prefera ca delegația rusă de negociatori să nu mai includă ”duri” precum consilierul prezidențial Vladimir Medinski, ”profesoraș de istorie”, rușii îl oferă, ironic, pe fostul președinte Dmitri Medvedev, zis și ”Ursul cel blând”, pe vremea războiului din Georgia, din august 2008, sau, mai nou, ”croitorașul cel viteaz”, pentru îndemânarea cu care taie granițe pe hărțile Estului Europei.

Europa vrea să fie și ea acolo, la negocieri, SUA, prin președintele Trump, consideră acum că părțile – adică Rusia, Ucraina, și atât – ar trebui să-și rezolve problemele direct, pentru că ele știu cel mai bine de ce au început acest război și cum se poate termina.

Din partea Washingtonului, ura și la gară!

Iar Rusia, pentru care a merge la negocieri înseamnă a măsura cât teritoriu revendicat s-a mai adăugat la zestre pentru a fi inclus la partaj, vrea, desigur, întâlniri directe, dar nu acum, dar nu cu președintele Zelenski, poate Kievul, între timp, mai caută și găsește persoane mai potrivite.

Între timp se întâmplă războiul dronelor.

În ultimele șapte zile, forțele ucrainene au trimis peste 1.000 de drone către ținte aflate pe teritoriul Rusiei, inclusiv către Moscova, unde traficul aerian a fost perturbat timp de câteva ore.

Partea rusă a ripostat mărind miza și a lansat către ținte din Ucraina un număr aproximativ egal, în numai trei zile.

Ca să fie meniul complet, a mai expediat, tot în doar cele trei ultime zile ale săptămânii trecute, 58 de rachete de croazieră și 31 de rachete balistice.

Cu un an în urmă, media nopților în care se înregistrau cele mai intense atacuri cu drone și rachete pe teritoriul Ucrainei, era de 10 ori mai mică decât ceea ce se întâmplă în prezent.

Un atac masiv cu drone înseamnă o ripostă pe măsură a sistemelor antiaeriene, un consum uriaș de rachete și muniție.

Exact ceea ce începe să-i lipsească din ce în ce mai mult Ucrainei.

În timp ce Rusia a crescut producția de drone Geran / Shahed de la 300 de bucăți pe lună anul trecut, la aproximativ 300 în trei zile, serviciile ucrainene de informații estimând că ar putea ajunge chiar la 500 pe zi în curând.

La o astfel de cantitate – și e vorba doar de dronele de un anumit tip – atacurile cu 1000 de drone în cursul unei singure zile nu sunt excluse.

E de menționat și faptul că aceste cifre se referă la dronele de mari dimensiuni, capabile să transporte zeci de kilograme de exploziv la sute de kilometri distanță.

Pe linia frontului este altă poveste, acolo mii de drone de mici dimensiuni – o singură linie de asamblare poate produce 40.000 de drone miniaturale pe săptămână -, nu iartă nimic din ce mișcă, tanc, sistem de rachete sau de artilerie, echipele luptătoare care încearcă să înainteze și să calce cu bocancul de infanterist terenul nou ocupat.

Și mai e de menționat că, în tot acest timp, producția de rachete antiaeriene a statelor care sprijină Ucraina este mai mică decât producția de rachete balistice ruse.

Iar în termeni reali raportul e și mai defavorabil, pentru că asupra unei rachete care atacă sunt necesare cel puțin două rachete ca să o doboare, dacă totul funcționează corespunzător.

În aceste condiții, doar războiul informațional merge, cât de cât, mai bine.

Dar și cuvintele se epuizează la un moment dat.

Când se întâmplă să vină vara.

O scurtă analiză din ”The Washington Post” afirmă că, pe baza unor estimări făcute de analiști ucraineni, vara ce urmează va fi martora unei ofensive ruse în regiunea Donețk.

Autorul, Isobel Koshiw, scrie ”Donețk” dar se referă la tot frontul din Donbas și Zaporojie, pentru că titlul este despre ”Ofensiva din Est” ceea ce ar putea include chiar și regiunile Harkov și Sumi unde, chiar în aceste zile, trupele ruse încearcă infiltrări pe teritoriul Ucrainei în câteva direcții.

Președintele Putin a anunțat deja intenția Rusiei de a crea o zonă de securitate, dar, probabil, e vorba de mai mult decât atât.

”Cauzele inițiale” al războiului, invocate de partea rusă, cele care împiedică armistițiul dar pot fi eliminate doar de o tratat de pace cuprinzător au între punctele enunțate încă din februarie 2022, unul nescris, dar insinuat printre rânduri, despre revendicări teritoriale cu argumente venind de la Ecaterina a II-a și Petru cel Mare, din vremea când Gurile Dunării erau doar calea către Strâmtorile Bosfor și Dardanele.

Presimțind că vara va fi una a luptelor și nu a negocierilor, SUA se grăbește și adună punctele de vedere despre pace, așa numitele memorandumuri, ale celor două părți - Ucraina și-a predat tema, Rusia încă lucrează -, pentru a le combina și apropia.

Poate, înaintea caniculei ce se prefigurează după ploile din luna mai, va veni din nou timpul călătoriilor la Istanbul.

Altfel, vom auzi, din ce în ce mai aproape, doar sunetul ascuțit al sirenelor războiului de la Est.