Orice, dar nu români! Fundamentele „naţiunii civice moldoveneşti“

„Ruşii din Moldova au suferit ruşinea de a fi numiţi minoritate naţională“, scria referindu-se la evenimentele din anii 1990-1991 Anatoli Cerniaiev, consilierul de politică externă al lui Mihail Gorbaciov. Aceasta este fraza cheie pentru înţelegerea dezbaterilor identitare din Republica Moldova care au ajuns de ceva vreme la concluzia că este nevoie să fie edificată o „naţiune civică moldovenească“.

Analiză realizată de George Damian*

Ideea naţiunii civice moldoveneşti a fost lansată şi justificată în spaţiul public în anul 2012 prin intermediul studiului „Integrarea grupurilor etnice şi consolidarea naţiunii civice în Republica Moldova“, publicat de Institutul de Politici Publice de la Chişinău (IPP) cu sprijinul financiar al Ambasadei Olandei. Coordonatorii studiului au fost Arcadie Barbăroşie şi Oazu Nantoi, autorii fiind Andrei Iovu, Igor Boţan, Vasile Cantarji, Veaceslav Reabcinschi şi Anatol Gremalschi.

Esenţa argumentării din acest studiu este că abordările identitare aflate în confruntare în Republica Moldova – românească şi moldovenească – sunt ireconciliabile şi nici una dintre ele nu ar fi capabilă să se impună, drept urmare trebuie căutată o altă cale pentru definirea identitară a cetăţenilor Republicii Moldova, respectiv adoptarea unei identităţi civice.

Studiul a fost publicat la sfârşitul anului 2012, când Republica Moldova era desemnată drept „istoria de succes“ a Uniunii Europene în conjuncţie cu vizitele la Chişinău ale Angelei Merkel şi Jose Manuel Barroso, se ajunsese la un acord politic intern care a dus la alegerea preşedintelui Nicolae Timofti şi începuse destrămarea Partidului Comuniştilor, deputaţii din acest partid demarând migraţia către socialiştii lui Igor Dodon şi democraţii lui Vladimir Plahotniuc (link). Scandalurile vânătorii din Pădurea Domnească şi jaful miliardului urmau să vină, ca şi războiul din Ucraina – astfel că momentul părea propice pentru lansarea acestei idei, după perioada de confruntare identitară permanentă a regimului Voronin (2001-2009) care a marcat un nou eşec de impunere a moldovenismului drept politică de stat la Chişinău.

Etnie, naţiune, naţionalism

Studiul IPP din 2012 propune un rezumat consistent al discuţiilor teoretice din jurul conceptelor de etnie, naţiune şi naţionalism. În principal sunt prezentate cele trei curente majore: teoria primordialistă, care susţine atribuirea etniei la naştere drept fundament identitar; teoria instrumentalistă, care susţine că etnia este un fenomen care poate fi modificat şi manipulat de o elită în scopuri politice; teoria constructivistă, conform căreia etnia este un fenomen aflat în modificare permanentă. Autorii studiului citat se situează tacit împotriva unei abordări primordialiste a identităţii naţionale şi lasă de înţeles că susţin ultimele două teorii.

O explorare sumară a construcţiilor naţionale din restul lumii favorizează încă de la începutul studiului ţările în care au fost edificate „naţiuni civice“, unde identitatea etnică este trecută pe plan secundar. Din păcate, această abordare rapidă a unor fenomene istorice desfăşurate pe sute de ani ignoră faptul că în majoritatea cazurilor naţiunile civice au fost rezultatul unor politici asimilaţioniste de multe ori extrem de agresive. Concluzia generală a aparatului teoretic din studiul IPP este că naţiunile civice au reuşit să elimine problema conflictelor identitare – o concluzie cel puţin exagerată având în vedere evoluţiile actuale.

Argumentarea istorică

Studiul IPP susţine ideea conform căreia naţiunea română a fost creată în secolul al XIX-lea, iar teritoriul Basarabiei, anexat în 1812 la Imperiul Ţarist nu a participat la acest proces de construcţie naţională. Sunt enumerate apoi evenimentele cheie pentru construcţia identitară a populaţiei din regiune, evenimente a căror interpretare ar constituie punctele de conflict în relaţia antagonică românism-moldovenism: unirea Basarabiei cu România în 1918, ultimatumul sovietic şi anexarea Basarabiei din 1940, participarea României alături de Germania nazistă la războiul împotriva Uniunii Sovietice, anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică în 1944. Studiul IPP susţine că viziunile asupra acestor evenimente sunt ireconciliabile şi de natură să rămână permanent conflictuale.

Apogeul acestei stări de confruntare este prezentat ca fiind perioada anilor 1988-1992, când reafirmarea identităţii naţionale a românilor din Basarabia prin solicitările de recunoaştere a alfabetului latin şi a limbii române a dus la declanşarea conflictelor interetnice care au culminat cu autonomia Găgăuziei şi separatismul Transnistrean. De vină pentru aceste evoluţii care împiedică dezvoltarea Republicii Moldova până în ziua de azi ar fi abordarea primordialistă a construcţiei identitare şi încercarea de a construi un stat etnic, în jurul etniei româneşti – ceea ce a declanşat contestarea violentă din partea celorlalte grupuri etnice.

Ultimul episod al acestei evoluţii este prezentat sub forma încercării Partidului Comuniştilor şi a preşedintelui Vladimir Voronin de edificare a unei identităţi etnice moldoveneşti în perioada anilor 2001-2009, încercare aprig contestată şi până la urmă eşuată.

Naţiunea civică moldovenească – varianta 2012

Conform studiului IPP încercările de edificare a unei identităţi naţionale pe baze etnice – româneşti sau moldoveneşti – sunt sortite eşecului în Republica Moldova, singura soluţie fiind o nouă abordare: naţiunea civică.

Cum ar arăta o astfel de naţiune civică? Studiul citat afirmă că:

„Principiile unei naţiuni civice sunt: supremaţia legii, dreptul la libera alegere, ataşament raţional faţă de instituţiile statului, unitatea cetăţenilor bazată pe consimţămîntul acestora de a trăi împreună, pluralism, democraţie, liberate, şi respectarea drepturilor individuale“.

Un astfel de proiect ar trebui aprobat de toate forţele politice, astfel încât să existe continuitate şi în cazul schimbărilor generate de alegeri. În plus sunt avute în vedere o mulţime de mecanisme destinate în principal promovării şi impunerii acestui model identitar în rândurile populaţiei.

Efecte politice

2013 şi 2014 au fost ani de confruntări politice interne acute în Republica Moldova, care au dus până la urmă la destrămarea Alianţei pentru Integrare Europeană, războiul din Ucraina a blocat avântul extinderii influenţei UE în spaţiul fost sovietic, iar jaful miliardului a provocat o criză valutară şi economică ale cărei efecte au fost cu greu ţinute sub control. Ideea naţiunii civice moldoveneşti a trebuit să se adapteze la un set de noi condiţii.

Discursul politic „nu contează identitatea“ a devenit activ în spaţiul public la începutul anului 2015, în contextul crizei valutare declanşate devalizarea bancară şi acoperirea pierderilor din fondurile guvernamentale. Încă înainte să devină partid politic, Platforma Demnitate şi Adevăr (PDA) s-a folosit de conceptul naţiunii civice în confruntarea cu Partidul Liberal. Acelaşi concept de naţiune civică a permis coalizarea în anul 2015 a structurilor politice conduse de Igor Dodon, Renato Usatîi cu PDA şi grupul de iniţiativă din jurul Maiei Sandu, care avea să devină Partidul Acţiune şi Solidaritate (PAS).

Igor Dodon şi-a anulat pentru scurtă vreme discursul moldovenist în perioada coalizării cu Renato Usatîi, PDA şi PAS – însă a abandonat această atitudine pentru alegerile prezidenţiale pe care le-a câştigat în 2016. Renato Usatîi şi structura politică patronată de el (Partidul Nostru) au practicat permanent un discurs politic oportunist, lipsit de o orientare ideologică clară. Doar PDA şi PAS au rămas consecvente în promovarea ideii de naţiune civică moldovenească, încercând să clădească o platformă ideologică pro-europeană, anti-corupţie şi anti-oligarhică – însă lipsită de elementul identităţii.

2017 – naţiunea civică moldovenească revine

Studiul „Consolidarea coeziunii sociale şi a unei identităţi comune în Republica Moldova. Probleme cheie şi recomandări practice“ a fost publicat în decembrie 2017, fiind sprijinit de Ministerul de Externe al Germaniei. Autorii sunt Iulian Groza, Director Executiv, Institutul pentru Politici şi Reforme Europene (IPRE); Prof. Dr. Mathias Jopp, Director, Institut für Europäische Politik (IEP), Berlin; Vadim Pistrinciuc, deputat, Membru al Consiliului Institutului pentru Studii Strategice; Andrei Popov, Preşedinte, Institutul pentru Iniţiative Strategice (IPIS), Vladislav Kulminski (IPIS), Adrian Popescu (IPIS); Iulian Rusu (IPRE).

În studiul amintit aici este subliniat caracterul multietnic al şi subliniază în repetate rânduri faptul că de-a lungul istoriei etniile din actuala Republică Moldova au convieţuit în mod paşnic. De asemenea se încearcă acreditarea ideii că limba rusă trebuie menţinută ca limbă de comunicare interetnică, în defavoarea limbii materne a majorităţii populaţiei. Argumentaţia continuă cu ideea conform căreia adoptarea identităţii româneşti a fost de natură să producă o ruptură între cetăţenii Republicii Moldova după destrămarea Uniunii Sovietice, ruptură care a generat la rândul ei conflictele ce au culminat cu separatismul transnistrean. Soluţia pentru această fractură? Renunţarea la identificarea etnică şi adoptarea unei identităţi civice.

Erorile fundamentale ale proiectului naţiunii civice

Ideea impunerii unei naţiuni civice în Republica Moldova nu este altceva decât ascunderea gunoiului sub preş. Confruntarea identitară va rămâne în spatele paravanului „naţiunii civice“. Proiectul identităţii sovietice, desfăşurat de-a lungul a jumătate de secol a dispărut brusc în anii 1988-1989, proces declanşat de doar câteva articole de presă şi cenacluri de poezie. Proiectul naţiunii civice la Chişinău nu face decât să redenumească naţiunea sovietică, păstrând în acelaşi timp principalele caracteristici: limba rusă drept limbă de comunicare interetnică, confuzia identitară etnică român/moldovean. Dacă în perioada sovietică acest lucru era făcut sub ameninţarea structurilor de partid şi de stat, acum ameninţarea este separatismul transnistrean şi păstrarea liniştii sociale – o formă de şantaj.

De ce ar trebui să se renunţe la identitatea românească?

Construcţia identitară românească din stânga Prutului a fost oprită la începutul secolului al XIX-lea de proiectul imperial rusesc, a fost reluată în perioada interbelică, din nou oprită şi deturnată de proiectul imperial sovietic.

Imperiul Ţarist şi-a pus destul de târziu şi insuficient problema proiectului identitar, sovieticii nu au repetat greşeala aceasta şi au lansat proiectul identitar moldovenesc – care conţine germenii propriei distrugeri: orice discuţie despre „identitatea moldovenească“ ajunge în orbita culturii şi limbii române. În momentul contactului cu izvoarele culturale ale identităţii româneşti proiectul „identităţii moldoveneşti“ devine confuz şi incoerent.

După 200 de ani de confruntări ale proiectelor identitare între Prut şi Nistru rămâne întrebarea: prin ce sunt mai valide proiectele identitare imperiale faţă de cel românesc? De ce proiectul identitar românesc ar trebui pur şi simplu să se retragă din această regiune, câtă vreme există suficienţi purtători ai identităţii etnice româneşti?

Iar această întrebare ne duce către recensămintele realizate la Chişinău după dispariţia Uniunii Sovietice. Ambele recensăminte – din 2004 şi 2014 – au fost contestate, au existat acuzaţii valide privind falsificarea şi manipularea datelor. Şi totuşi cifrele acestor recensăminte continuă să fundamenteze propunerile de politici publice. La scară istorică recensămintele din actuala Republică Moldova indică tendinţa ca în perioadele imperiale să crească numărul coloniştilor, în prezent ajungându-se la cel mai mare grad de omogenitate etnică din istoria regiunii. Teza „poporului moldovenesc plurietnic“ pur şi simplu nu mai este susţinută de statistici, chiar şi de cele manipulate.

Purificarea etnică dintre Prut şi Nistru

Susţinătorii „identităţii civice moldoveneşti“ promovează ideea falsă a „convieţuirii paşnice a etniilor din Republica Moldova“. Un neadevăr flagrant, din 1812 până la dispariţia Uniunii Sovietice istoria regiunii a fost una a purificării etnice şi a discriminării constante a românilor.

În perioada ţaristă nobilimea românească a fost asimilată în cea rusească şi îndepărtată de la conducerea provinciei. La aceasta s-au adăugat valurile succesive de colonizări care au schimbat tabloul etnic al regiunii. La începutul secolului al XX-lea Chişinăul a şocat întreaga lume cu sălbăticia pogromurilor anti-evreieşti, astfel încât cu greu se poate vorbi de „convieţuire paşnică“.

Uniunea Sovietică a completat tabloul purificării etnice cu deportările în masă, organizarea unei înfometări a populaţiei la acelaşi nivel cu cea din Ucraina şi reluarea colonizărilor. „Convieţuirea paşnică“ a etniilor din Republica Moldova este un mit, în realitate avem o lungă istorie a purificării etnice instrumentată de puterea imperială de la Moscova.

O păcăleală

Proiectul naţiunii civice moldoveneşti este în realitate unul destinat politicii curente şi are în vedere spargerea blocului de votanţi pro-europeni care se definesc drept români. Mascarea discuţiei identitare din Republica Moldova sub voalul naţiunii civice este însă imposibilă în condiţiile în care preşedintele Igor Dodon îşi menţine poziţia de principal promotor al identităţii moldoveneşti – ceea ce automat declanşează mecanismele de manifestare publică a identităţii româneşti la Chişinău.

Proiectul naţiunii civice moldoveneşti aminteşte de naţiunea sovietică, lipsită de etnie, istorie şi origini – şi la fel de ineficientă şi casantă în momentul confruntării reale cu identitatea etnică. Este o iluzie ideea că sub voalul naţiunii civice ar putea fi coagulate voturile minorităţilor naţionale din Republica Moldova – conform recensământului defectuos din anul 2014 procentul minorităţilor naţionale este de 15%, bazinul electoral care poate asigura o victorie în alegeri este în altă parte.

*George Damian este membru în Consiliul de Experţi LARICS.