O altă Lucreția
0Într-o epocă deloc săracă în povești de iubire demne de ficțiune, destinul unui anumit cuplu renascentist cuprinde frământările dilemei morale, tentația necunoscutului și mecanismele invincibile ale seducției, pe un fundal la rândul său irezistibil – arta și laboratorul ei nesfârșit.
Potrivit Encyclopædia Britannica, celebrul pictor Filippo Lippi (1406 – 1469) este trimis, ca orfan, la mănăstirea Santa Maria del Carmine, de la Florența, unde, câțiva ani mai târziu va duce la capăt sarcina pictării frescelor dintr-una dintre capelele bisericii. La maturitate, bucurându-se de protecția familiei Medici, execută, la cererea ei, lucrări în diverse lăcașuri de cult. Se afirmă, de asemenea, ca pedagog, unul dintre ucenicii săi fiind Botticelli, în ale cărui portrete feminine se poate observa delicatețea tipică picturilor lui Lippi.
Nu renunță la jurămintele monastice, situație care însă nu îl incomodează în cultivarea aventurilor amoroase. La 50 de ani, în timpul lucrărilor executate la mănăstirea dominicană Santa Margherita din Prato, al doilea oraș toscan ca mărime, după Florența, remarcă frumusețea angelică a călugăriței Lucrezia Buti. Convins că tânăra este ideală pentru reprezentarea Sfintei Fecioare, cere permisiunea maicilor superioare de a o picta, dar pe parcursul ședințelor o răpește. Evenimentul va provoca un scandal major în urma căruia pictorul este arestat, fiind nevoie de intervenția lui Cosimo de' Medici însuși pentru eliberare. Tot ca efect al influenței lui Cosimo, Papa îi acordă permisiunea de a renunța la jurămintele monastice și de a se căsători cu Lucrezia. Potrivit lui Giorgio Vasari, care menționează cronica iubirii născute ilicit, cei doi nu s-au căsătorit. Relevant este însă faptul că din această uniune a rezultat Filippino Lippi (c. 1457 – 1504), care avea sa devină cel puțin la fel de renumit ca și tatăl său, în atelierul căruia, de altfel, și-a făcut prima ucenicie. Lucrezia Buti trăiește, azi, în sălile muzeelor lumii, în întruchipările unor Madone de o gracilitate unică. Una dintre cele mai cunoscute este Madona cu Pruncul și doi îngeri (c. 1465), aflată la Uffizi.
În secolul al XIX-lea, relația ei cu Lippi a fost ilustrată de diverși pictori, în tradiția în care se înscriu reprezentările a numeroase povești clasice de iubire, cum ar fi cronica medievală a lui Paolo Malatesta și a Francescăi da Rimini. (Despre redarea în pictură a acestei celebre istorii am scris într-un articol anterior.) Paul Delaroche (1797 – 1856), cunoscut pentru pânzele ce surprind scene și personaje istorice, a imaginat momentul seducerii fetei. Pietro Aldi (1852–1888) și Emilio Scherer (1845 – 1924) au preluat tema, la rândul lor. Picturile sunt mai degrabă nefericit realizate și lipsite de emoție estetică.
Italianul Gabriele Castagnola (1828 – 1883) a dedicat scenei mai multe pânze, dintre care una, expusă la Palazzo Pitti, merită o scurtă analiză. Datată 1864, ea îi înfățișează în prim-plan pe cei doi în clipa în care pictorul îi declară iubirea. În spatele lui se înalță șevaletul pe care se află chipul Lucreziei reprezentând-o pe Maica Domnului. Dacă Lippi poartă un costum renascentist tipic, vestimentația tinerei este surprinzătoare. Castagnola alege un veșmânt cafeniu, iar nu unul alb, după cum impun regulile ordinului dominican căruia i-a aparținut. O posibilă explicație este intenția pictorului de secol XIX de a-i sublinia austeritatea și castitatea, romanțând excesiv episodul. Adăugarea cordonului din sfoară și a rozariului anexat respectă însă norma ordinului. Contrastul dintre hainele bogat colorate ale lui Lippi și veșmântul monocrom al Lucreziei poate sugera abisul dintre cele două lumi care se întâlnesc în capela unei mănăstiri dominicane.
În tabloul ce nu se remarcă prin calitate artistică rafinată, dinamica personajelor și alcătuirea decorului sunt în mod particular relevante. Poziția și atitudinea lui Lippi trădează un gest intempestiv, dezvăluind privitorului decizia care, cu o clipă înainte, l-a determinat să abandoneze lucrul în fața șevaletului. Ținând încă paleta și pensulele în mâna stângă, el își mărturisește sentimentele, desprinzând-o pe fată din liniștea și reculegerea în care s-a aflat înainte de mărturisirea lui. Uimită, ea îl privește în ochi, într-o timidă confruntare, dar în încrucișarea brațelor se citește o reacție defensivă. Gestul său opune exaltării rezerva pudorii și a moderației. Împinsă pe un tărâm necunoscut în care deliciile periculoase ale artei i s-au arătat deja, confuză și nesigură, Lucrezia se regăsește la începutul unui drum neașteptat, în răspăr cu propriile valori. În sfiala sa se insinuează curiozitatea inocentă față de dimensiunea lumească. Celei care a ales să-și așeze viața sub semnul castității, al sărăciei și al supunerii i se propune o alteritate neliniștitoare. Privitorul ce nu cunoaște istoria reală din spatele tabloului intitulat, simplu, Filippo Lippi și călugărița Buti poate percepe mai intens tulburarea care o cuprinde ascultând declarația de iubire.
Seducerea fecioarei care o întruchipează pe Sfânta Fecioară se desfășoară într-un cadru redat superficial, fără pretenția de a recrea în mod convingător spiritul estetic al epocii în care a avut loc episodul. Așezat pe podeaua pe care Gabriele Castagnola și-a lăsat semnătura, un coș cu tricotaje amintește de sarcinile zilnice ale călugărițelor. Un detaliu deloc întâmplător în economia picturii îl reprezintă crucifixul fixat pe fresca din spatele celor două personaje. Doar picioarele însângerate ale lui Christos sunt vizibile, evocarea sacrificiului Său dobândind o semnificație subiacentă – devenită, sub legământul făcut, mireasa Domnului, Lucrezia s-a consacrat vieții definite, la rândul ei, de jertfă și de renunțare. Gestul lui Lippi, acest asalt asupra virtuții, este descris în planul format dintre capătul crucifixului și șevalet, cu alte cuvinte, sub vegherea lui Christos și a Maicii Sale. În lumina acestei percepții, tensiunea narativă devine și mai intensă, iar mesajul etic și mai profund. Reflecția și melancolia, întrebările și îndoielile se nasc cu naturalețe în această proximitate a obiectelor materiale și a celor încărcate de simbolism religios.
În taina capelei, între dorință și candoare, freamătul unei întâlniri de acum o jumătate de mileniu cunoaște pecetea artei care i-a dăruit, dincolo de materia arhivelor, ființa legendei.
______________________________
Notă bibliografică:
https://www.britannica.com/biography/Fra-Filippo-Lippi