Mașinile nu ne vor înlocui niciodată. Dar ne pot înrobi
0Într-un interviu televizat din 1982, Isaac Asimov — scriitor, chimist și unul dintre cei mai lucizi vizionari ai secolului XX — spunea calm, privind în fața camerei: „Roboții nu îi ucid pe oameni. Le ucid locurile de muncă... Iar dacă o societate nu e în stare să-i protejeze pe acești oameni, atunci îi tratează ca pe niște cârpe uzate.”
Avertismentul său, rostit într-o perioadă în care tehnologia părea încă inofensivă, s-a dovedit profetic. Asimov nu se temea de mașini, ci de oameni. Era o observație venită nu din teama de tehnologie, ci dintr-o profundă înțelegere a naturii umane. Mai precis, de cei care vor construi mașini atât de eficiente încât le vor delega lor nu doar munca, ci și responsabilitatea. Nu mașinile vor decide cum trăim, spunea el, ci codul scris de cei care dețin puterea. Astăzi, aproape o jumătate de secol mai târziu, ne aflăm exact în acel punct. Inteligența artificială nu gândește, nu visează, nu simte — dar deja decide ce citim, ce cumpărăm, cum muncim, cum votăm. Iar această alegere — cine controloează, cine programează AI-ul și în numele cui — a devenit una dintre cele mai grave întrebări ale timpului nostru.
Inteligența artificială nu este doar o tehnologie. Este o ideologie, este un sistem de credințe despre eficiență, automatizare și progres care maschează, de fapt, o restructurare a puterii. Iar ceea ce o face cu adevărat periculoasă nu este ceea ce poate face. Pericolul vine de la cei care o dețin și în numele cui o dezvoltă. Cu cât înțelegem mai repede acest aspect vom fi mai pregătiți pentru ce ne așteaptă. Statul, care ar trebui să reglementeze și să vegheze la echitate, este de multe ori doar un spectator cumpărat. Politicienii beneficiază de un lobby generos, de posturi în consilii de administrație și de un val de popularitate asociat cu „inovația”. Acest cerc vicios – între promisiunea tehnologică, lăcomia corporativă și pasivitatea politică – generează o distopie tăcută. O lume în care cetățeanul este consumator de automatizări și obiect al algoritmilor, nu un subiect politic așa cum ar trebui să fie.
Dacă această tendință continuă, vom trăi nu într-o lume în care AI-ul ne-a înlocuit, ci într-una în care am fost cu toții recalibrați să funcționăm după logica ei: standardizați, cuantificați, previzibili. Nu este un viitor violent, ci unul docil – în care alegerile sunt făcute în locul nostru, sub eticheta „optimizării”. Libertatea nu va dispărea dintr-odată. Va fi amortizată. Etica nu va fi abolită. Va fi ignorată. Inteligența artificială poate servi binele comun – dar numai dacă ne întrebăm, în mod lucid și urgent: cine o controlează? Cine beneficiază? Cine pierde? Fără aceste întrebări și fără mecanisme reale de răspuns, riscăm să ne trezim nu doar cu o nouă revoluție industrială, ci cu o nouă epocă feudal-digitală. Și, atunci, nu mașinile ne vor înrobi. Ci oamenii care le-au programat să lucreze doar pentru ei.
Elitele tehnologice și mitul progresului colectiv. Un discurs recurent, repetat cu dezinvoltură de lideri tehnologici precum Sam Altman, Elon Musk sau Mark Zuckerberg, este că inteligența artificială va aduce beneficii uriașe umanității. Va vindeca boli. Va eradica foametea. Va oferi educație gratuită și personalizată fiecărui copil de pe planetă. Toate acestea sunt posibile în teorie. Însă în practică, direcția actuală nu indică o distribuție echitabilă a acestor beneficii, ci o concentrare fără precedent a puterii economice și informaționale. Într-un raport al Transnational Institute, cercetătorii subliniază că „Big Tech nu a dezvoltat o infrastructură digitală comună, ci un ecosistem închis, în care datele, algoritmii și capacitatea de calcul sunt privatizate și monetizate”. Inteligența artificială nu este construită ca un bun public, ci ca o platformă de extracție a valorii – adesea de la utilizatori care nu știu ce oferă în schimbul unui serviciu aparent gratuit. Senatorul Bernie Sanders a pus problema și mai clar: „Nu AI-ul este problema. Problema este că cei mai bogați oameni de pe planetă, care controlează deja prea mult, vor și mai mult – și o fac prin tehnologie.”
Promisiunea unui viitor fără muncă poate că îi entuziasmează pe unii. Ba chiar promisiunea unor dividende le sedează dimensiunea morală. Dar dezbaterea despre locurile de muncă este esențială și adesea tratată superficial. Unii își spun…să ajungem noi acolo sau…nu este despre mine, să-și bată capul cei ce vor veni după mine. Optimiștii afirmă că „AI-ul nu va distruge locuri de muncă, ci va crea altele noi, așa cum s-a întâmplat cu revoluția industrială.” Problema este că această tranziție nu este nici automată, nici echitabilă. Cei care vor pierde cel mai mult – traducătorii, operatorii, lucrătorii din retail, chiar și programatorii – nu vor fi automat „reciclați” în joburi creative. Unii nu vor fi reciclați deloc. Un raport recent al Universității din Pennsylvania estimează că până la 80% din forța de muncă americană va fi afectată într-un fel sau altul de AI în următorii 10 ani. În același timp, acțiunile companiilor care dezvoltă aceste tehnologii au explodat. Câțiva acționari devin și mai bogați, cu câteva miliarde, la fiecare lansare a unui nou model. Într-o lume normală, s-ar pune întrebarea: cum redistribuim această valoare? Cum ne asigurăm că progresul tehnologic aduce prosperitate generală? În lumea reală, nu există asemenea mecanisme.
Există un cost ascuns al inteligenței de acest tip. Ni-l asumăm? Antrenarea modelelor mari de limbaj necesită timp, energie și resurse importante. Aceste operațiuni consumă curent electric cât un mic oraș. OpenAI, ca să luăm un exemplu, a folosit infrastructura Microsoft Azure pentru a antrena GPT-4 – iar asta a înseamnat mii de servere funcționând non-stop în centre de date alimentate, în unele cazuri, cu energie provenită din cărbune. Un studiu al MIT a arătat că doar un singur ciclu de antrenament pentru AI poate genera mai mult CO₂ decât un automobil într-o viață de utilizare. În același timp, aceste centre consumă apă pentru răcire în volume uriașe – apă extrasă adesea din regiuni deja afectate de secetă. Cine plătește acest cost ecologic? Nimeni din Silicon Valley. Prețul e externalizat – către mediu, către comunitățile locale, către viitor.
Politicienii nu sunt „parteneri” cu tehnnologia. De ce? Fiindcă de cele mai multe ori nici n-o înțeleg. Dar îi simt beneficiile. Așa că profită de oportunitatea de a se alătura celor care o produc. Într-o democrație matură, o tehnologie cu asemenea impact ar fi supusă unei supravegheri publice serioase. Ar exista reglementări clare, mecanisme de audit, standarde etice. În realitate, multe guverne au preferat să colaboreze cu industria, nu s-o reglementeze. Iar „colaborarea” înseamnă, adesea, dependență: donații masive pentru campanii, lobby agresiv în parlament, conversia rapidă din funcții guvernamentale în consiliile de administrație ale companiilor Tech. Un raport Public Citizen arată că, în ultimii cinci ani, cele mai mari cinci companii tech au cheltuit peste 1,1 miliarde de dolari pe lobby politic în SUA. Rezultatul: o dereglare sistemică a politicii. În loc să fie gardianul interesului public, guvernul devine facilitatorul unor interese private.
Etica a devenit un lux mult prea scump. Poate cel mai cinic aspect al acestei revoluții tehnologice este cum noțiunile de etică și responsabilitate sunt tratate ca simplu PR. Marile companii au departamente de „AI Ethics” și publică documente de bune practici, dar când cercetătorii interni ridică probleme (așa cum a făcut Timnit Gebru la Google), aceștia sunt fie marginalizați, fie concediați. Milioane de oameni folosesc zilnic sisteme AI care decid ce informații sunt lăsați să vadă, ce angajamente pot lua, ce șanse au în fața unei bănci sau unui sistem medical. Nimeni nu le explică cum funcționează aceste decizii. Transparența, echitatea, auditul – toate acestea rămân, în cel mai bun caz, niște idealuri îndepărtate.
N-ar trebui să alegem între luciditate și resemnare. Lecția lui Asimov este extrem de simplă: dacă dai putere uriașă unui sistem, asigură-te că are limite, că este ghidat de reguli morale. Dar în zilele noatre, cei care conduc revoluția AI sunt conduși la rândul lor de altceva: ambiție nelimitată, lăcomie, o credință religioasă în eficiență și inovație, dar nu în umanitate. Inteligența artificială ar putea fi o forță de eliberare. Însă, lăsată în mâinile celor care doresc doar să extragă mai mult, mai repede și mai ieftin – ea devine o unealtă de control. Controlul nu se manifestă întotdeauna cu brutalitate. Uneori, se manifestă prin confort. Prin automatizare. Prin tăcere. Când AI-ul va conduce lumea, libertatea poate dispărea nu cu zgomot, ci cu o notificare liniștitoare:„Acest proces a fost optimizat pentru tine.”