Învierea lui Iisus între mit și realitate mundano-transcendentă
0De-a lungul celor două milenii ce separă prezentul de perioada în care este atestată istoric prezențaterestră a lui Iisus Hristos, evenimentul anastasic (gr.anastasis=înviere) a devenit subiectul unor ample și tensionate dezbateri teologice, filosofice, fenomenologice, antropologice, istorice, mitologice, psihologice, sociologice și medicale.
Dacă în viziune teologică, Învierea este o singularitate ontologică, un eveniment metafizic inițiat de Dumnezeu ca expiere a culpei primordiale, din perspectivă naturalistă, științifică, actul anastasic este considerat un mit iudaic, un arhetip universal al morții și renașterii, o proiecție imaginară a conștiinței umane, confruntate cu propria finitudine.
Tradiția critică modernă și contemporană a propus explicații rstrict raționaliste, de la ipoteza morții aparente(clinice), experiențe vizionare sau halucinatorii atribuite femeilor mironosițe care ar fi descoperit mormântul gol, până la ficțiunea literară a evangheliștilor sau exagerările apostolilor, menite să le legitimeze autoritatea misionară.
Evenimentul anastasic se situează într-o zonă de intersecție, între planul fenomenal și cel metafizic, unde criteriile clasice de validare, logice, experimentale, raționale își pierd funcționalitatea.Asta înseamnă că accesul la acest tip de realitate nu este mediat de principiul verificabilității, de argumente rationale, ci de credință, de angajare existențială.
În textul de față, așa cum sugerează, de altfel și titlul, ne propunem să inventariem toate aceste poziții, teorii și interpretări, atât cele favorabile, cât și cele critice, atât cele care afirmă caracterul transcendent al evenimentului anastasic, cât și cele care îl reduc la o construcție mitică, simbolică sau psihologică, tocmai pentru a da posibilitatea cititorului să reflecte asupra adevărului sau inconsistenței lor.
Prin urmare, scopul acestui articol nu este acela de a impune o viziune, ci de a cartografia câmpul interpretativ al unuia dintre cele mai enigmatice și decisive fenomene din istoria umanității, de a înțelege nu doar ce s-a spus despre Înviere, ci și ce spune Învierea despre condiția umană, despre limitele rațiunii și despre posibilitatea unei singularități ontologice în ordinea cosmică.
Argumente pro Înviere :
-învierea lui Iisus este un mecanism metafizic menit să repare ruptura ontologică produsă de culpa primordială și să restabilească ordinea creației;
-Învierea a fost necesară pentru abolirea condiților transcendentale de posibilitate ale morții și accederea la viața eternă; este un Eveniment metafizic care instaurează o nouă logică a realului;
-Învierea lui Iisus Hristos nu este doar simbolică, ci este un eveniment istoric unic și irepetabil;
-realitatea fenomenului anastasic rezidă tocmai în faptul că nicio teorie, oricât de riguroasă, nu reușește să „epuizeze” acest mister. Dacă ar fi fost o simplă manipulare, s-ar fi stins odată cu martiriul ucenicilor; dacă ar fi fost un simplu mit, s-ar fi dizolvat în sincretismul antic. Persistența milenară a Învierii ca temă centrală a culturii occidentale sugerează că ea atinge o coardă a realității care scapă rațiunii umane;
-cele patru Evanghelii au fost scrise după cel puţin două decenii de la Învierea lui Iisus.Prin urmare, dacă ar fi existat o oarecare îndoială legată de înviere, descrierile evanheliștilor ar fi fost contradictorii;
-necredinţa lui Toma şi călătoria spre Emaus confirmă veridicitatea învierii.Iisus îi arată apostolului necredincios semnele cuielor, iar cei doi ucenici (Cleopa și evanghelistul Luca sau după unii istorici, Natanael) care călătoreau spre satul Emaus l-au recunoscut pe Învățător după ce a repetat gestul cu frângerea pâini;
-Învierea lui Iisus Hristos nu este un arhetip al regenerării naurii, ci un anti-arhetip, deoarece aceste arhetipuri funcționau ciclic:moarte- renaștere, iarnă- primăvară, coborâre -revenire, în timp ce Învierea lui Iisus Hristos este un eveniment unic;
-Învierea nu a fost influențată de miturile agricole sau cosmice, deoarec acestea vizau o recurență a vieții, în timp ce actul anastasic se referă la o viață restaurată ontologic, plasată într-un spațiu transmundan. Acest lucru este total diferit de miturile ciclice, inclusiv de ideea nietzscheană de „eternă reîntoarcere”;
-Dacă în misterele eleusine, inițierea reproducea anual coborârea și revenirea Persefonnei în infern, coborârea la iad și Învierea lui Iisus nu sunt repetiții, ci evenimente irepetabile care schimbă structura realului;
- Lumina eleusină era o epifanie simbolică, un semn al reîntoarcerii vieții. Lumina pascală este o teofanie: manifestarea unei prezențe care nu aparține ordinii cosmice. Misterele din Eleusis erau inițieri individuale, accesibile doar celor pregătiți. Paștele este o sărbătoare comunitară, deschisă tuturor;
-În misterele mithraice, sacrificiul animalic era un act cosmogonic, dar nu unul personal. În creștinism, sacrificiul este personal, iar Învierea este răspunsul Tatălui la auto-dăruirea Fiului. Dacă în religiile păgâne, regenerarea este naturală, în creștinism, regenerarea este intratrinitară.
- Actul învierii nu presupune o trecere prin neant, ci este negația neantului însuși;
-invierea lui Iisus a fost prorocită de profeții Vechiului Testament si de Iisus însusi: Psalmul 16, 8-10 : “Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui întru nădejde.Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea.”; Zaharia 12, 10: “Atunci voi turna peste casa lui David si peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare si de rugăciune și iși vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au strapuns. Il vor plange cum plange cineva pe singurul lui fiu”;
– Însusi Iisus a vorbit despre moartea și învierea Sa(A se vedea Matei 12, 38-40; 16, 21; 17, 22.23; 20, 18.19; Marcu 8, 31; 9, 31; 10, 34; Luca 9, 22; 24, 5-8. 46-48; Ioan 2, 18-22);
–Iisus s-a arătat după Înviere la Marea Tiberiadei, unde sapte dintre ucenici s-au dus la pescuit (vezi Ioan 21, 1-13 );
– Apostolul Pavel afirma că Iisus i S-a descoperit, pe drumul spre Damasc ( A se vedea 1 Corinteni 15, 5-8 );
– Iisus li s-a descoperit ucenicilor înainte de înălțarea la cer, în Galilea ( A se vedea Matei 28, 16-18 ; Faptele apostolilor 1, 1-11);
-Iisus Hristos a murit pe cruce efectiv, nu a leșinat, așa cum încearcă să demonstreze „teoria leșinului” (swoon theory). Execuțiile romane erau cât se poate de eficiente și controlate. Soldații romani aveau experiență în a evalua decesul celui răstignit. În plus, o astfel de neglijență care ar fi ratat execuția, ar fi fost pedepsită sever de legile romane;
– toti cei patru evanghelisti afirma ca Iisus “si-a dat duhul” pe cruce ( A se vedea Matei 27, 50; Marcu 15, 37; Luca 23, 46; Ioan 19, 30) ;
– moartea lui Iisus a fost recunoscută chiar de căpeteniile evreilor.In ziua de după rastignire ( ziua Sabatului ), un grup de preoti si farisei au mers la Pilat și i-au cerut sa întărească paza mormântului. Argumentul lor era urmatorul: “Doamne, ne-am adus aminte ca înselatorul acela, pe cand era inca in viata, a zis: Dupa trei zile voi invia.” ( Matei 27, 62.63 );
– Iosif din Arimatea si Nicodim au fost martori oculari ai mortii lui Iisus ( A se vedea Matei 27, 57-60; Ioan 19, 38-41 );
– când soladatii romani au observat că Iisus a murit înaintea celor doi tâlhari, nu i-au mai zdrobit fluierele picioarelor (vezi Ioan 19, 32-37 );
-nu există nicio dovadă istorică sau biblică a faptului că Iisus a avut un frate geamăn. Oricum, chiar dacă prin absurd acesta ar fi existat și Iisus nu ar fi înviat, nu putea imita rănile lui Iisus ;
-femeile mironosițe nu puteau greși mormântul deoarece au urmărit locul unde a fost depus trupul lui Iisus de Iosif din Arimateea;
– ipoteza furtului lui Iisus din mormânt de către ucenici, în timp ce soldații dormeau, este falsă.Mormântul era sigilat și păzit.Îndepartarea pietrei de la gura mormântului, n-ar fi fost posibilă fara zgomot, lucru care ar fi alertat garda romană;
-dacă Iisus nu ar fi înviat, apostolii nu și-ar fi dat viața predicând ideiile Învățătorului lor .Istoria Bisericii ne spune că toți ucenicii, cu exceptia lui Ioan, au suferit moarte martirică. Iacov, fratele lui Ioan, a fost ucis de Irod (Fapte 12:2). Petru a fost răstignit cu capul în jos, iar ceilalti ucenici au suferit martirajul, unii fiind injunghiați, alții străpunși de suliță, de sabie sau aruncați în cazane cu ulei încins;
-Învierea lui Iisus a fost un fapt real, deoarece o seamă de scriitori și istorici au scris despre acest lucru:Iosephus Flavius, în “Antichitati Iudaice”, Philon din Alexandria, Tacitus, în Anale, Plinius cel Tânăr, etc.;
-Giulgiul de la Torino( pânza în care a fost înfășurat trupul lui Iisus după luarea de pe cruce), a cărui vechime a fost certificată de analizele de laborator, Mahrama Veronicăi, Ștergarul de la Oviedo, dar și Sfânta Lumină de la Ierusalim, sunt dovezi ale faptului că Fiul lui Dumnezeu a murit și a înviat. Pe giulgiul din Torino pot fi văzute rănile de la mâini si de la picioare, lăsate de cuie. Giulgiul a fost îmbibat cu uleiuri și arome aduse de Nicodim din Arimateea, ceea ce îl făcea să se lipească de trup. Fiind înfășurat de foarte multe ori, în cazul în care decedatul s-ar fi trezit dintr-o moarte apareentă, n-ar fi reușit să iasă din el, pentru că exista riscul de a se rupe pielea și carnea de pe corp. Iisus a ieșit, după înviere, din giulgiu, și din piatra mormântului în mod miraculos, așa cum a ieșit în timpul nașterii prin himenul intact al Fecioarei Maria. Giulgiul nu s-a rupt. A rămas nevătămat, ca de altfel și corpul celui înviat;
-dacă există ființe rașionale și în alte sisteme solare, nu este necesară multiplicarea empirică a întrupărilor lui Iisus. Hristos nu este numai o persoană istorică pământeană, ci un principiu ontologic universal, capabil să se manifeste în moduri diferiteși în spații teocosmice diverse, fără a-și pierde identitatea. În acest sens, Învierea nu ar fi un fapt izolat, ci o structură a realității, o posibilitate deschisă în însăși textura ființei.Dumnezeu nu este o divinitate regională, „un zeu” a cărui suveranitate se rezumă la universul văzut, existent, ci este, prin excelență, condiția de posibilitate a oricărui univers. Dumnezeu se manifestă la nivel terestru, nu pentru că Dumnezeu ar fi limitat, ci pentru că orice revelație trebuie să fie adaptaă la un anumit spațiu. Cu alte cuvinte, universalul nu apare niciodată direct ca universal, ci se exprimă printr-o formă particulară. În acest sens, faptul că Dumnezeu se revelează în context uman nu înseamnă că este doar „ Dumnezeul ființelor terestre” în sens exclusiv, ci că umanitatea este locul în care această revelație devine accesibilă;
-dacă în filosofia lui Martin Heidegger, existența umană (Dasein) este definită ca o ființare în orizontul thanatic( Sein zum Tode), în cadrul evenimentului crucificării lui Iisus Hristos, această structură este depășită: nu mai avem de-a face cu o ființă care este „întru moarte”, ci cu intersecctarea morții cu infinitul. Moartea nu mai apare ca orizont final al ființei, ci ca un fenomen care este adus în contact cu ceea ce îi depășește complet condiția.Astfel, prin întâlnirea lui Iisus cu moartea, se produce o inversare ontologică paradoxală: moartea este înălțată la punctul ei suprem tocmai pentru a putea fi destituită. Abisul thanatic nu este anulat prin diminuare, ci prin intensificare. În acest sens, sintagma Sfântului a Grigorie de Nazianz din Mărirea de la Laudele învierii, „cu moartea pe moarte călcând” (thanatō thanaton patēsas) nu este o simplă metaforă, ci exprimă o structură ontologică în sensul că moartea este învinsă tocmai prin maxima ei actualizare;
- Învierea lui Iisus Hristos nu a dus la dispariția imediată a fenomenalității morții în plan empiric pentru că evenimentul anastasic nu vizează în mod direct nivelul fenomenal al existenței, ci structura sa profundă, condițiile sale de posibilitate. Cu alte cuvinte, moartea continua să se manifeste, dar își pierde statutul de orizont ultim și definitiv al ființei. Resurecția hristică este extinsă la nivel eshatologic, devenind astfel accesibilă întregii creații. Această universalizare nu este o simplă generalizare, ci o participare transcendentală la un eveniment care a modificat deja structura ontologică a realului.
-prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce, Dumnezeu nu a devenit muritor în sine, ci și-a asumat experiența morții în ipostasul Fiului. Aceasta introduce în ontologia divină o dimensiune paradoxală: infinitul intră în relație directă cu abisul morții, însă fără ca neantul să aibă vreo putere asupra lui.Moartea lui Iisus Hristos a fost un moment de kenoză radicală, în care divinitatea a acceptat să traverseze experiența suferinței și a morții.De fapt, acest gest divin vine în continuitatea întrupării, a momentului în care Absolutul S-a golit de slavă ca să coboare în istorie;
-pentru Hegel, Ființa nu se dezvoltă decât prin negarea ei, prin trecerea ei prin moarte.În acest sens, moartea nu este un accident, ci o etapă necesară a spiritului.Dar Învierea introduce o ruptură în dialectica hegeliană. Dacă pentru Hegel, moartea este negarea care permite sinteza, în creștinism, moartea este negarea care este consumată de infinit, nu integrată dialectic. Învierea nu este sinteză, ci transcendere. Ea nu este rezultatul logic al morții, ci anularea logicii morții;
-dacă pentru Bergson, timpul este flux continuu, devenire, durată, întreruptă de moarte, Învierea nu este o continuare a fluxului temporal, ci o irumpere în alt tip de durată: o durată fără moarte, saturată de plenitudine, o „durata absolută”, în care nu mai există tensiune între trecut și viitor, ci o prezență eternă;
-Coborârea Logosului în iad (katabasis) nu este o „vizită”, ci o invadare a negativității de către o prezență transcendentă care nu poate fi absorbită de întuneric. În limbaj levinasian, putem spune că iadul este locul în care orice alteritate este suspendată. Prezența Logosului însă l-a transformat într-un spațiu deschis spre dialog cu Lumina;
-dacă Dasein-ului îi este proprie condiția de ființă -întru- moarte, învierea depășește analitica heideggeriană, deoarece face trecerea de la ființarea în orizontul thanatic, la ființa înviată, la un Dasein ființător în orizontul vieții.În acest caz, nu mai avem o temporalitate ecstatică orientată spre limită, ci o altă formă de deschidere, orientată spre eternitate;
-Vopsirea ouălor în roșu nu trimite la sângele fertilității, ci la sângele jertfei. Astfel, continuitatea formală ascunde o ruptură semantică în sensul că regenerarea nu mai este naturală, ci ontologică;
-Mielul nu mai este un substitut ritual, ci o figură hristologică. „Mielul lui Dumnezeu” este o persoană, nu un animal sacru.. Sacrificiul nu mai este repetitiv, ci unic. Acest lucru înseamnă că în loc să continue logica sacrificială, creștinismul o închide;
-dacă în logica umană, obișnuită, moartea este victoria neantului asupra ființei, în logica pascală, moartea devine locul paradoxal în care ființa este superioară față de neant. Învierea nu neagă moartea, nu o ocolește, ci o traversează. Asta înseamnă că ființa nu este doar „ceea ce este”, ci și „ceea ce poate să reînceapă să fie” după ce a trecut prin propria negare. Dimnesiunea anastasică este, astfel, o metafizică a re începutului, o metafizică a posibilului ființei;
-la nivel psihologic, dimensiunea anastasică poate fi și o imagine jungiană a procesului de individuare. Coborârea la iad corespunde coborârii în inconștient, în zonele reprimate, în umbrele pe care conștiința le evită. Moartea lui Hristos pe cruce poate fi văzută ca simbol al destrămării vechii structuri a eului, al sacrificării identităților nereflexive. Învierea este emergența Sinelui, a unei totalități mai cuprinzătoare, în care contrariile nu sunt anulate, ci integrate. De aceea, experiențele de criză profundă, depresie, doliu de deces, doliu de despărție, abandon, eșec radical, pot fi trăite, în cheie anastasică, nu doar ca prăbușiri, ci ca preludii ale unei posibile reconfigurări interioare;
- chiar dacă Învierea a fost psihologizată, socializată, estetizată, arhetipul anastasic nu a dispărut. El persistă în inconștientul omului postmodern, în imaginarul său cultural, într-o formă camuflată. Filmele, romanele, serialele sunt pline de narațiuni ale căderii și renașterii: eroul care pierde totul și se reconstruiește, comunitatea distrusă care se reface, lumea post apocaliptică în care apare o nouă formă de viață. Chiar și în discursul motivațional, secularizat, găsim ecouri ale acestui arhetip: „reinventarea de sine”, „a o lua de la capăt”, „a renaște din propria cenușă”. Asta înseamnă că Arhetipul anastasic, nu este doar o structură a conștiinței creștine, ci o structură a realului.El arată faptul că existența nu este statică, ci dinamică, că ființa se regenerează prin criză, că moartea, fie ea biologică, psihologică sau spirituală, este o condiție a transformării.
Argumente contra Învierii lui Iisus:
-învierea lui Iisus este un arhetip anastasic, un arhetip al regenerării perpetue, sedimentat în straturile inconștientului colectiv. Este proiecția unei structuri psihice universale.Nefiind capabil să accepte finitudinea absolută, omul „produce”, după modelul naturii, a anotimpurilor, mitul acestei regenerări;
- Învierea este simbolul victoriei Sinelui asupra Eului limitat, un proces de transformare interioară necesar echilibrului psihic colectiv;
-Învierea este o hagiografie hiperbolizată a lui Iisus, menită să fundamenteze kerygma creștină;
-Învierea afost o strategie ideologică, o manipulare deliberată a ucenicilor care au furat noaptea trupul lui Iisus și l-au ascuns pentru a evita recunoașterea eșecului messianic;
-învierea lui Iisus este o elaborare simbolică, un mecanism psihologic defensiv, menit să ofere sens unei comunități traumatizate de moartea violentă a Învățătorului ei;
- mitul învierii se bazează doar pe experiențele apostolilor și ale femeilor mironosițe, nefiind altceva decât proiecția subiectivă declanșată de un stres post-traumatic major. Dorința intensă de a-L revedea pe Învățător ar fi generat halucinații vizuale și auditive care, prin contagiune socială, au fost interpretate drept realitate obiectivă;
-Învierea lui Iisus este o exagerare literară, o hiperbolizare a evangheliștilor;
-Învierea este un mit iudaic transfigurat, o radicalizare a speranțelor mesianice pe care le-a nutrit poporul evreu de-a lungul istoriei sale. Ea preia temele profetice ale restaurării Israelului și le mută în plan universal și eshatologic, adaptând mitul suferinței „omului drept ” la o nouă realitate culturală;
-într-un osuar din Ierusalim au fost găsite rămășițile pământești ale lui Iisus din Nazaret, ale Mariei Magdalena şi ale lui Iuda, fiul lui Iisus. Identifcarea scheletelor se bazează pe o inscripție în limba aramaică situată deasupra mormântului. Arheologul evreu Simcha Jacobovici a afirmat că în condițiile în care avem aceste oase, cele două evenimente hristice, Învierea şi Înălţarea, țin de mitologia creștină;
-Sărbătoarea creștină a Paștelui este direct legată de Pesah (Paștele evreiesc) care comemorează ieșirea evreilor din Egipt, iar Cina cea de Taină este, de fapt, o masă pascală evreiască;
-Sărbatoarea pascală este un amestec de tradiții „păgâne”, de de simboluri și obiceiuri populare.De pildă, ouăle de paste erau un simbol universal al vieții și renașterii încă din perioada antică. Creștinismul le-a preluatl din alte culturi precreștine (persani, romani, egipteni) și le-a reinterpretat(oul ca simbol al mormântului, iar spargerea cojii ca simbol al Învierii).Iepurașul de Paște, inexistent în creștinismul timpuriu, este preluat din tradiția germanică, unde era asociat cu fertilitatea și renașterea vegetației;
-Învierea nu este un fapt istoric real, ci o structură de salvare psihică, un anestezic existențial, o ieșire din tragismul vieții, amnenințate de evenimentul thanatic;
-arhetipul anastasic, în sens jungian, exprimă inconstient o metamorfoză a identității, un tipar universal, legat de moarte și renaștere. Acesta implică o succesiune de momente structurale: dezintegrarea identității, traversarea unui interval liminal în care subiectul este suspendat între forme de existență, și, în final, reconstituirea într-o formă metamorfozată. Învierea nu reprezintă astfel un eveniment singular, ci o structură psihică paradigmatică, recurentă.Ea funcționează ca o matrice de sens care permite conștiinței să integreze ruptura fără a se prăbuși în ea;
-Învierea oamenilor după moarte, garantată de mitul Învierii lui Iisus din Nazaret, renașterea în Împărăția cerurilor, fericirea eternă etc. nu sunt decât încercări de populare imaginară, poetică a spațiului neantin, cu existențe post-thanatice.Prin urmare, arhetipul anastasic este o proiecție inevitabilă a conștiinței finite.Confruntată cu imposibilitatea de a reprezenta neantul pur, conștiința umană generează, în mod necesar, diverse utopii simbolice care să neutralizeze această neputință. Învierea nu este expresia unei realități ontologice operate de divinitate, ci o strategie imaginară, strictamente umană;
-Iisus nu ar fi murit efectiv pe cruce, ci ar fi intrat într-o stare de inconștiență profundă(„moarte clinică” ) sau în orice caz, într-un colaps fiziologic sever. Trupul său ar fi fost depus în mormânt, iar ulterior și-ar fi revenit, lucru care a alimentat credința discipolilor în Înviere;
-în evanghelii, moartea lui Iisus pare relativ rapidă. Crucificarea nu producea întotdeauna moarte imediată; uneori victimele supraviețuiau ore sau chiar zile. Relatarea evanghelistului despre „sânge și apă” ar putea sugera o stare fiziologică gravă, dar nu neapărat moartea ;
-mitul învierii lui Iisus Hristos a fost influențat de figurile unor zei egipteni, greci și mesopotamieni, care mureau și reveneau la viață.Osiris era ucis, dezmembrat și ulterior reconstituit de Isis. Zeul mesopotamian Tammuz (sau Dumuzi), asociat vegetației moare și revine periodic, în funcție de alternanța anotimpurilor. În mitologia greacă, zeița Persephona petrece o parte din an în lumea subpământeană și o parte pe pământ.Acest lucru este de asemenea legat de succesiunea anotimpurilor. În unele versiuni ale mitului, zeul grec al vinului și al viței de vie, Dionysos, este dezmembrat și readus la viață;
-misterele eleusine, centrate pe mitul lui Demeter și al Persefonei, propuneau o inițiere în secretul unei vieți dincolo de moarte, sugerând o continuitate a existenței după dispariția fizică. În mod similar, misterele mithraice implicau un parcurs inițiatic în care adeptul participă simbolic la moarte și renaștere. Creștinismul radicalizează această dimensiune, afirmând că ceea ce era simbol sau inițiere devine eveniment efectiv în Iisus Hristos;
-Zeii sunt creații ale imaginației oamenilor primitivi care n-au putut găsi, la acea vreme, explicații pentru fenomenele și legitățile naturii. Prin urmare, orice manifestare, revelație sau metamorfoză atribuită zeilor, fie că vorbim despre Osiris, Shiva, Zeus sau Dumnezeul creștin, este ireală, în sensul că nu corespunde unei realități transcendente, ci unei construcții simbolice generate de nevoia umană de sens, protecție și ordine. Acest lucru este valabil și în cazul Învierii lui Iisus din Narzareth;
-invierea din morti, in general, nu este un motiv specific crestin.El se regăsește în unele credinte si traditii religioase chiar și mai vechi cu mii de ani decat crestinismul.În zoroastrism, Creatorul bun, Ahura Mazda, il va invinge pe Angra Mainyu (sau Ahriman ), moment in care timpul se va opri, iar Universul va cunoaste un proces de restaurare. Toate sufletele se vor reuni cu Ahura Mazda in Paradis.Acel moment final, escatologic, va fi marcat de venirea unui Mantuitor, Saoshyant, care, prin sacrificiul său, va invia mortii și va va purifica Universul. De altfel, religiile abrahamice (crestinismul, iudaismul si islamul) au imprumutat numeroase idei din zoroastrism. Zarathustra a profețit că Saoshyant se va naste dintr-o fecioara și că va trăi aproximativ 30 de ani. Legătura creștinismului cu străvechea religie a lui Zoroastru este vizibilă în Noul Testament, când cei trei Magi de la Rasarit (preoti persani) vin, călăuziți de Stea, la Iisus, fiindcă l-au identificat cu eliberatorul lor spiritual, Saoshyant;
-in mitologia greaca un mare numar de oameni, în special eroi, sunt adusi fizic din moarte la viață: Asclepius, Ahile, Agamemnon, Hercule etc. De altfel, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful nota , in secolul II d.Hr., într-una din Apologiile adresate împăraților romani: „atunci când spunem că Iisus Hristos, învățăorul nostru, a fost crucificat, a murit si a înviat, înălțându-se apoi la ceruri, nu mărturisim ceva diferit față de ceea ce credeți și voi despre fii lui Zeus”;
-Paștele creștin a împrumutat elemente rituale din sărbătoarea Pesah-ului: mielul pascal ca simbol al sacrificiului protector, legat de salvare, azimele (matzah), pâinea nedospită, simbolul grabei și al purificării, ierburile amare (maror), amintirea suferinței sclaviei etc.Dacă Pesah-ul comemora eliberarea evreilor din Egipt, creștinii comemorează Învierea lui Iisus, văzută ca “eliberare” simbolică din Egiptpul morții;
- În alte tradiții religioase (precum hinduismul), divinitatea se manifestă prin avataruri multiple, adaptate contextului cosmic și istoric.Răstignirea și Învierea sunt considerate de teologii creștini ca evenimente unice și irepetabile. Dacă există forme de viață rațională și în alte regiuni ale universului, care este statutul ontologic și soteriologic al evenimentului Învierii lui Iisus Hristos în raport cu acestea? Cum poate un eveniment particular, întrupat într-o formă biologică și culturală specifică (umană, terestră), să aibă relevanță universală pentru forme de viață radical diferite(structurate probabil pe baza altor elemente chimice, decât carbon, oxigen, hidrogen și azot)?Prin urmare, a repetat răstignirea și învierea pe fiecare planetă sau s-a răstignit prin hologramă? Este Iisus fiul unei divinități regionale(al unui autarh al planetei Pământ, al Căii Lactee, al unui continent galactic etc.), al unui subdumnezeu sau este fiul unui zeități generale, responsabile de întreg universul și de orice univers posibil?
-Dacă moartea ar fi fost „ucisă” prin mecanismul anastasic, ea nu ar mai trebui să continue, după Învierea lui Iisus.Persistența morții biologice după sacrificiul hristic contrazice afirmația teologică a victoriei asupra ei; - Dacă Iisus a murit pe cruce înseamnă că nu a fost Dumnezeu, ceea ce anulează valoarea ontologică a sacrificiului și face imposibilă învierea.Dacă moartea lui Iisus a afectat doar natura lui umană, iar Dumnezeu nu a fost atins în mod real de moarte, supliciul hristic nu diferă cu nimic de alte morți prin răstignire.Dacă Dumnezeu nu poate, structural, muri, este impasibil, lipsit de empatie, nu este omnipotent.Dacă poate fi afectat de moarte atunci devine incompatibil cu atributul imortalității;
-femeile care au mers să-i ungă trupul cu miresme, Maria Magdalena, Maria (mama lui Iacov) și Salomeea au greşit mormântul şi de aceea l-au găsit gol;
- Iisus a avut un frate geamăn, care după moartea lui a pretins că a înviat;
- Miracolul luminii care se aprinde sigură în noaptea Învierii la Sfantul Mormânt este o înșelătorie( un mecanism de „fraus pia” =fraudă cucernică), o afacere turistică. Lumânările sunt tratate în prealabil cu o substanță fosforescentă, ceea ce le face ca la un moment dat să se aprindă singure.Fosforul alb, dizolvat într-un solvent organic (cum ar fi disulfura de carbon), poate fi aplicat pe fitilul lumânărilor. Pe măsură ce solventul se evaporă, fosforul intră în contact cu oxigenul din aer și se autoaprinde.Timpul necesar aprinderii poate fi controlat prin concentrația soluției. Astfel, „miracolul” poate fi programat să apară după exact zece sau douăzeci de minute de la intrarea Patriarhului în mormânt.Flacăra de fosfor sau anumite amestecuri chimice pot avea o temperatură de ardere mai scăzută la început, ceea ce explică faptul că oamenii își trec degetele prin flacără fără ca aceasta să le producă arsuri. În anul 1238, Papa Grigore al IX-lea a denunțat “miracolul” aprinderii luminii ca fiind o înșelătorie. Inalta față bisericească a interzis catolicilor să mai participe la ceremonie, pentru a evita legitimarea unei astfel de manipulări.
Concluzii
În ciuda miilor de argumente teologice, filosofice, istorice etc., care s-au adus, în cursul celor două mii de ani, pentru dovedirea evenimentului învierii lui Iisus Hristos, miliarde de oameni, printre care filosofi, scriitori, artiști, savanți, au ales și aleg să nu creadă în acest eveniment sacru, care a împărțit istoria în două ere.
În același timp, alte mii de argumente, filosofice, mitologice, logice, atropologice, științifice etc., aduse de două mii de ani, împotriva învierii lui Iisus, n-au fost capabile să convingă miliarde de oameni, printre care filosofi, scriitori, oameni de stiință laureați Nobel, de faptul că învierea este un mit, o iluzie inventată dev religie pentru a face viața suportabilă.
De vreme ce credința nu ține nici de rasă, nici de cultură, nici de inteligență, nici de vârstă, nici de sensibilitate, nici de metabolismul spiritual și noetic al geniului, nici de cel al omului simplu, se ridică o întrebare legitimă: există o disponibilitate nativă, o propensiune sufletească, o genă etc., deci anumite predeterminisme organice, cerebrale, divine etc. care fac posibilă credința?
Daca virtutea credinței în Iisus Hristos este un dar, atunci apare o altă întrebare, la fel de legitimă. De ce nu au avut/nu au parte de acest dar toate ființele umane ?De ce Dumnezeu restricționează accesul unor ființe umane la Împărăția sa celestă? Iar dacă această inaccesibilitate ține doar de voința umană liberă, de ce a înzestrat creaturile cu o libertate, despre care știa, ab inito, că o vor folosi pentru ratarea lor ?
Aici s-ar putea replica desigur cu deja uzatul argument al situării cogniției/omniscienței divine în exterioritaea temporalității umane. Din păcate, o astfel de pledoarie nu funcționează la nivel logic, pentru că un regim ontologic divin, infinit, a cărui transcendență nu-i permit, structural, să interfereze cu temporalitatea finită a creaturii, riscă să-și piardă nu doar atributul omnipotenței, ci și pe cel al iubirii și empatiei.
Până când oamenii de știință, cercetătorii în neuroștiințe, filosofii minții, sau teologii vor inventa un ontograf, un pisteodensiometru, care să deceleze prezența sau lipsa unei astfel de gene, gradul pistic(gr.pistis=credință), o astfel de poziționare spirituală ține de spațiul personal, intim, privat.
Mai grav este însă atunci când una sau alta dintre cele două tabere amintite, nu importă care, vrea să tranșeze această dilemă cu sabia, cu rugul sau cu tunul, așa cum s-a întîmplat în istorie și, din nefericire, încă se mai întâmplă, cu diferența că oamenii moderni au schimbat catapulta cu racheta.
Oamenii cred în existența lui Dumnezeu, dar nu știu dacă el există. Daca ar ști, s-ar numi știutori, nu credincioși. Cunoscutul teolog rus, Vladimir Loscki a spus într-una din cărțile sale că credința creștină este un pariu ontologic.
Prin urmare, în cazul cunoașterii prin există metoda pistică, există o distincție între epistemic și existențial. Existența lui Dumnezeu nu se oferă conștiinței ca un obiect al cunoașterii empirice sau al demonstrației raționale în sens strict, ci ca o realitate care solicită o angajare existențială.
În acest sens, a afirma că „nu știm că Dumnezeu există, ci doar credem în existența Sa” nu exprimă o carență cognitivă, ci indică natura specifică a raportului omului cu Absolutul, un raport care nu se întemeiază pe evidență demonstrativă, ci pe angajare existențială. Credința nu este, astfel, o formă imperfectă de cunoaștere, ci un mod distinct de acces la realitatea ultimă, în care certitudinea nu derivă din verificare, ci din asumare.
Din această perspectivă, credința poate fi definită ca un efort continuu de depășire a îndoielii. Or, termenul „îndoială” este el însuși revelator la nivel etimologic, întrucât conține ideea de dualitate, de scindare interioară, sugerată de numeralul „doi”. Îndoiala nu este doar o suspendare a certitudinii, ci o divizare a conștiinței, o oscilație între alternative incompatibile, o ezitare constitutivă între afirmație și negație.
Credința apare, în acest context, ca o mișcare de unificare, ca o tentativă de a depăși această fragmentare interioară. A crede înseamnă a reduce dualitatea la unitate, a traversa tensiunea dintre posibilități opuse fără a o elimina complet, dar orientând-o către o direcție asumată. Nu este vorba despre abolirea îndoielii, ci despre transfigurarea ei, despre transformarea ei din obstacol în condiție a unei decizii autentice.
În acest sens, credința nu este opusul îndoielii, ci modul în care îndoiala este depășită fără a fi anulată. Ea nu suprimă pluralitatea posibilităților, ci o traversează, alegând în mod liber un orizont de sens. Astfel, raportul cu Absolutul nu este unul de evidență, ci de tensiune asumată, în care unitatea nu este dată, ci construită printr-un act continuu de depășire a sciziunii interioare.
Într-o formulare sintetică, se poate spune că îndoiala divide, iar credința unifică; însă această unificare nu este definitivă, ci trebuie reînnoită în mod constant, deoarece condiția umană rămâne marcată de tensiunea dintre finit și infinit.
Dacă Dumnezeu ar fi accesibil în mod direct, raportul omului cu El ar fi de ordinul evidenței, nu al libertății. În acest caz, credința ar deveni redundantă, fiind înlocuită de un tip de „știință” a divinului. Tradiția creștină insistă asupra faptului că relația cu Dumnezeu presupune libertate, iar această libertate este inseparabilă de un anumit grad de nedeterminare epistemică.
Credința nu este opusă cunoașterii, ci operează într-un alt registru în care nu îți oferă certitudini demonstrabile, ci deschide un spațiu de sens în care ființează o entitate divină, transrațională. Este o modalitate ontologică de acces la o realitate metafizică, radical diferită de cunoașterea rațională sau empirică. Ea nu este un substitut al științei, ci o deschidere a ființei către ceea ce depășește ordinea fenomenală.
Dacă Dumnezeu nu poate fi redus la un obiect concret al cunoașterii, atunci orice încercare de a-L demonstra sau de a-L infirma în mod definitiv se lovește de limitele propriului cadru conceptual. Credința apare astfel ca o formă de cunoaștere indirectă, participativă, care nu elimină incertitudinea, ci o integrează.
În logica apofatică, se afirmă că Dumnezeu nu există pentru că existența este un predicat, iar acest lucru i-ar limita ființa. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu există asemenea lucrurilor, a obiectelor din lumea empirică. Dumnezeu este Ens realissimum, adică existența cea mai reală cu putință. Deci Absolutul este atât de mult încât nu este. El este esența ontologică din verbul a fi . Este Estele Estelui.
Credinciosul nu este cel care deține informații despre Divinitate, ci cel care a intrat într-o relație cu o Persoană care depășește orice concept.Faptul că suntem numiți „credincioși” subliniază că legătura noastră cu Absolutul este una de fidelitate, nu de evidență, iar fidelitatea are sens doar acolo unde există posibilitatea trădării sau a necredinței.
Există desigur și excepții, sfinții, care, în urma unor experiențe extatice, au avut șansa să experieze proximitatea divinului.Dar iarăși, aceste stări sunt contestate de neuroștiință, fiind văzute ca simple procese neuronale, localizate la nivelul chimismului cerebral, pe fondul unui orizont de expectație mistică, fără nici o legătură cu o realitate obiectivă.
Dintr-o perspectivă transfilosofică, arhetipul anastasic ar putea fi înțeles ca o structură-limită, situată la intersecția dintre imaginar, ontologia creștină și necesitatea existențială. El nu poate fi redus nici la un simplu model simbolic, nici la un fapt istoric strict, nici la o iluzie pură, deoarece funcționează simultan în toate aceste registre, fără a se pierde în vreunul dintre ele.
Apropos de ontologia învierii, termenul românesc „înviere”, utilizat pentru a traduce conceptul grecesc de anástasis și pe cel latin de resurrectio, prezintă o particularitate semantică față de celelalte limbi europene. Dacă echivalentele lingvistice occidentale au preluat ideea de „ridicare” (anástasis), „reînălțare” sau „ridicare din nou” (resurrectio), mai exact fr. résurrection, it. resurrezione, engl. resurrection, germ. Auferstehung, cuvântul românesc “înviere” integrează explicit rădăcina „viață” din verbul a viețui, punând în acest fel accentul nu pe actul revenirii, ci pe restaurarea și afirmarea vieții însăși.
Această particularitate nu este doar de ordin lingvistic, ci sugerează o anumită orientare în planul antropologiei spirituale.Prefixul „în-” ține locul operatorului ontologic „întru”, sugerează o interiorizare, o intrare în starea de viață. Astfel, accentul cade nu pe dinamica verticală a ridicării, ci pe intensificarea ontologică a vieții.
Fenomenul Învierii lui Iisus rămâne suspendat între dovezi care nu pot fi ignorate și o rațiune care nu le poate asimila fără a se autodizolva. Este ceea ce Kierkegaard numea „scandalul credinței”, un eveniment mundano-transcendent care nu cere demonstrație, ci o opțiune existențială.
Învierea nu este doar un eveniment istoric, ci un eveniment în care persoana devine liberă de determinismul naturii, de fatalitatea morții, de închiderea în sine. Nu este doar un eveniment „care s-a întâmplat”, ci un eveniment „care se întâmplă” în fiecare persoană care are capacitatea de a se deschide spre el.
În orice caz, permanența ideii anastasice, indiferent de faptul că este o realitate ontologică asistată de pronia divină, că este un arhetip sau un anti-arhetip, ne arată un lucru formidabil: fenomenul mortii nu reușește să epuizeze posibilitățile ființei. Ființa are oroare de neant. Îl contestă. Încearcă să-l elimine, sau, în cel mai nefericit caz, să găsească modalități de a coexista cu el.