Între dialog și confruntare. Religia un obstacol sensibil în relațiile România–Ucraina

La ora actuală, persistă un blocaj absolut la nivelul relațiilor dintre România și Ucraina pe planul vieții religioase, mai exact există două dispute între BOR și Biserica Ortodoxă a Ucrainei (BOU), respectiv între BOR și statul ucrainean, începând cu 2018, odată cu schisma din interiorul Ortodoxiei ucrainene. O dispută care de atunci și până în prezent nu a făcut decât să se aprofundeze, fără să existe vreun orizont ce rezolvare.

Nu ne propunem prin intervenția de față să prezentăm desfășurarea acestui conflict, ci doar să evidențiem anumite conexiuni care sunt mai puțin cercetate și cunoscute.

BOR a fost constant supusă unor presiuni din partea factorului politic, datorită faptului că partidele populiste și de extremă dreaptă și-au asumat, ca peste tot, latura identitară a politicii. Această problemă identitară se traduce, în planul acțiunii politice, la trei provocări masive: ce se întâmplă cu diaspora occidentală, cu etnicii români din Republica Moldova și cu etnicii români din Ucraina. Problema diasporei nu are nici până în prezent o soluție viabilă din partea partidelor “pro-europene” - dovada fiind rezultatele alegerilor prezidențiale din 2024 și 2025. Problema etnicilor români din Republica Moldova este, la polul opus, rezolvată, aceștia fiind majoritari, fără a fi în situația în care s-ar putea plânge de încălcarea vreunui drept. Desigur, persistă problema scindării între Patriarhia Basarabiei și Patriarhia Moldovei, condusă de fapt de la Moscova. Mitropolitul Vladimir al Mitropoliei Moldovei nu este însă un propagandist simplu al russkiy mir, de aceea nici nu este perceput ca o amenințare indirectă a Federației Ruse, nici la Chișinău, cu atât mai puțin la București.

Problema majoră în această ecuație identitară o reprezintă etnicii români din Ucraina. Aceștia s-au aliat conjunctural cu alte minorități din Ucraina (maghiari, ruși, etc.) având revendicări comune. Odată cu începtul războiului din Ucraina în 2022, s-au regăsit în cea mai ingrată situație posibilă: abandonați de ruși în ceea ce privește revendicările educaționale, dar curtați tot de aceștia pentru a rămâne în cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene = Patriarhia Moscovei. Distanțarea acestei Biserici față de centrul de comandă de la Moscova nu a fost credibillă pentru credincioșii de etnie ucraineană dar i-a lăsat oarecum indiferenți pe etnicii români care doreau doar slujbe în limba maternă (ceea ce Biserica Ortodoxă Ucraineană oferă).

În mod firesc, etnicii români din Ucraina au început să caute legături mai strânse la București, considerând că Kyiv sau Moscova nu le pot satisface revendicările. La București au găsit însă o Biserică Ortodoxă în care se manifestă două tendințe, exact dealtfel ca și în societatea românească: o aripă ultra-conservatoare, pro-rusă, în minoritate, fără a avea deloc legături cu Patriarhia Moscovei și o tendință pro-europeană, ultra - majoritară. Astfel, BOR reproduce la scară mai redusă chiar societatea românească în ansamblul său, cu bune și cu rele. Din acest punct de vedere, BOR a devenit ceea ce se numește Volkskirche - Biserica Poporului. La rândul ei, BOU este supusă la o presiune din exterior dar nu din partea unor partide politice care ar insista pe aspectul identitar, ci din partea statului ucrainean care dorește distanțarea cât mai rapidă și mai clară de Biserica Ortodoxă Rusă. Deși formal Biserica Ortodoxă Ucraineană a rupt legăturile cu Patriarhia Moscovei încă din mai 2022, persistă în continuare suspiciunea că există legături subterane cu Moscova.

Astfel, atât BOR, cat și BOU sunt supuse la presiuni din afară pentru a se alinia unei agende identitare. BOR a rezistat dar a fost întrucâtva obligată să preia elemente din agenda identitară, pentru a nu intra în coliziune directă cu o parte a societății, în timp ce BOU nu a manifestat deloc rezistență și a preluat integral agenda statului ucrainean, considerând că această abordare este singura care corespunde intereselor sale pe termen lung. Etnicii români din Ucraina s-au văzut asadar prinși între două Biserici Ortodoxe care își contestă reciproc jurisdicția canonică și care reprezintă interesele unor alte state - Federația Rusă, respectiv Ucraina. Biserica Ortodoxă Ucraineană a știut însă să camufleze mai bine legătura cu Moscova, prin desprinderea formală operată în 2022 și prin folosirea limbii române ca limbă de cult.

Astfel, etnicii români din Ucraina s-au îndreptat înspre BOR ca fiind singura Biserica Ortodoxă de care au aparținut în trecut fără a fi forțați să aparțină.

În data de 29 februarie 2024 Sfântul Sinod al BOR a luat decizia creării BOR din Ucraina, datorită revendicării în acest sens a etnicilor români, pe fondul intensificării presiunilor din partea statului ucrainean, prin SBU, asupra Bisericii Ortodoxe Ucrainene. În august 2024 a fost depusă la Kyiv cererea de recunoaștere a BOR din Ucraina. Nici până astăzi această cerere nu a fost soluționată.

Între timp, Ucraina a adoptat Legea privind protecția ordinii constituționale în sfera de activități a organizațiilor religioase. Potrivit acestei legi, bisericile care nu vor renunța la apartenența la Patriarhia Moscovei urmau a fi radiate. Prin această lege, Ucraina a dorit să urgenteze transferul de credincioși de la o biserică la alta. Dacă în anumite regiuni acest transfer s-a efectuat mai ușor, în Bucovina de nord s-a dovedit a fi imposibil. Parohiile majoritar românești au refuzat să treacă la BOU, motivând că aceasta nu are preoți vorbitori de limba română - aspect care corespunde de fapt și întru totul adevărului.

BOU a girat formarea unor adunări eparhiale nereprezentative care au proclamat trecerea la această Biserică a unor credincioși. În comunități mici, acest lucru a fost posibil și, dacă s-a realizat, aproape nimeni nu și-a dat seama că s-a întâmplat. Mai greu a fost la Cernăuți, unde există parohii mari și unde trăiesc aproape 10.000 de etnici români. Așa s-a ajuns la incidentele regretabile care au avut loc în iunie legat de Catedrala Mitropolitană: o parte, credincioși ucraineni, au organizat o adunare eparhială la care nu au participat de fapt membrii parohiei respective și au proclamat trecerea la BOU, iar Primăria orașului Cernăuți le-a dat în folosință Catedrala. Din acest motiv a apărut disputa privind proprietatea lăcașului de cult respectiv. De semnalat că asemenea dispute violente privind proprietatea unor lăcașuri de cult au mai avut loc în Ucraina imediat după dobândirea independenței, motivul fiind exact același - contestarea jurisdicției Patriarhiei Moscovei pe teritoriul ucrainean. A se vedea în acest sens cazul Svyato - Mykhaylivska Parafiya c. Ucraina din 2007.

De remarcat felul în care relatarea evenimentelor din Cernăuți a fost reflectată în media apropiată partidelor care susțin cauza identitară: etnicii români au fost agresați de ucraineni dar nu pentru că aparțin la o Biserică ce formal nu a rupt legăturile cu Patriarhia Moscovei, ci pentru că sunt români. De cealaltă parte, media mainstream a prezentat evenimentele ca fiind dovada alegerii greșite a etnicilor români care ar fi trebuit să treacă la BOU necondiționat și imediat, ca semn al distanțării necesare față de Patriarhia Moscovei. Ambele perspective denotă necunoașterea situației de pe teren. Nimeni nu a remarcat până în prezent că acest clivaj identitar - non-identitar se regăsește și în cadrul BOR: aripa reformistă, pro-europeană, a ignorat incidentele, în timp ce aripa ultra-conservatoare, reprezentată de IPS Teodosie, aliniată în ultima vreme la o poziționare identică cu cea a Moscovei și practicând un discurs foarte apropiat de cel al partidelor care promovează agenda identitară, a reacționat foarte critic față de aceste incidente, acuzând naționalismul ucrainean.

Trebuie remarcat că, în ciuda disensiunilor interne minore privind raportarea la russkiy mir, sub toate aspectele, politice și religioase mai cu seamă. BOR are o optică cu totul diferită de cea a Patriarhiei Moscovei privind comunitțăile ortodoxe din diaspora. Diferența este aceea că o comunitate spirituală nu este privită exclusiv în cheie etnică: un italian, convertit la Ortodoxie, poate fi membru al unei parohii a BOR din diaspora, de exemplu, în schimb un italian care ar dori să aparțină, după convertire, la o parohie a Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora ar trebui să facă și dovada apartenenței la comunitatea etnică rusă. Datorită acestei concepții, BOR nu a fost și nu va fi niciodată aliniată Bisericii Ortodoxe Ruse, care si-a însușit perfect logica russkiy mir. Dacă BOR este apropiată de conceptul Volkskirche, Biserica Ortodoxă Rusă este o “biserică imperială”, tributară unei concepții despre stat, națiune și religie practicată în cercurile de putere de la Moscova.

BOR nu se poate regăsi în pozițiile Bisericii Ortodoxe Ruse, după cum etnicii români manifestă în mod tradițional o atitudine negativă față de Federația Rusă și față de orice poartă după sine identitatea rusă. Un istoric ucrainean remarca recent faptul că, pentru mentalul colectiv românesc, pierderea Basarabiei și Bucovinei de nord în fața URSS în 1940 reprezintă o traumă colectivă egală cu momentul Trianon pentru maghiari, doar că această traumă nu este la fel de mult adusă la suprafață. Din acest motiv, rusofobiei tradiționale până în 1989 i s-a adăugat dupa apariția Ucrainei un fel de “ucrainofobie”, generată din sentimentul că ucrainenii sunt continuatorii rusilor în ceea ce privește o ocupație nelegitimă a acestor regiuni. Din păcate, societatea românească nu a tratat adecvat această traumă colectivă și felul în care ea a evoluat după 1991. Nici în Ucraina nu s-a realizat în mod adecvat că rusofobiei i s-a alăturat în subsidiar o formă de ucrainofobie printr-un transfer foarte subtil, motiv pentru care ucrainofobia etnicilor români a fost greșit interpretată ca având cauze proprii și nu derivate. Avem antidot la rusofobie dar nu și la ucrainofobie. Pe de altă parte, BOR înțelege perfect care este pericolul Bisericii Ortodoxe Ruse și nu se pune problema vreunei cooperări între BOR și Patriarhia Moscovei. îndreptată împotriva BOU. Acest aspect nu a fost explicat îndeajuns părții ucrainene. În vederea unei reconcilieri reale, poate că acest adevăr ar trebui repetat la Kyiv de către reprezentanții BOR sau ai statului român în permananență, până când va fi acceptat ca atare.

În prezent, Departamentul pentru Etnopolitică și Libertatea de Conștiință din cadrul  Ministerului Culturii și Politicii informaționale al Ucrainei refuză înregistrarea BOR. Există temerea (nemărturisită public) că astfel ar câștiga în cele din urmă Patriarhia Moscovei și ar putea exista, pe baza unui precedent, rcunoașteri ulterioare din partea unor parohii majoritar etnic ucrainene dar care au încă tentația russkyi mir. Acesta este motivul real pentru care autoritățile de la Kyiv refuză înregistarea BOR și nu cel oficial, care leagă problema înregistrării BOR în Ucraina de problema recunoasterii BOU de către BOR. Oficialii de la Kyiv recunosc în sinea lor că nu poți să condiționezi o problemă care ține strict de raportarea statului la manifestarea liberă a dreptului de asociere a unor credinciosi de o chestiune pur canonică. Din păcate însă, MAE român, Ambasada României la Kyiv, instituțiile din România în general nu doresc să preia această problemă care nu ține de relațiile între Biserici, ci este una care ține strict de practica statului vecin. Motivul adevărat este lipsa de expertiză, o oarecare temere față de necunoscut dar și o ucrainofobie reziduală care împiedică orice acțiune în raport cu Ucraina, bună sau rea.

Ce ar trebui să facă autoritățile statului român? În primul rând, să abordeze problema recunoașterii BOR în Ucraina în manieră strict europeană, din perspectiva drepturilor omului. Jurisprudenta CEDO, pornind de la cazul Mitropolia Basarabiei și alții c. Moldovei din 2009, este că un stat nu se poate opune recunoașterii unui cult pe teritoriul său decât dacă există motive foarte solide de ordine publică sau siguranță națională. În cazul BOR în Ucraina, asemenea motive nn există. Dacă refuzul de a înregistra BOR persistă, ar trebui amintit autorităților de la Kyiv că România poate deschide la CEDO o cauză care să se bazeze pe jurisprudența deja existentă în materie de autonomie religioasă. O asemenea cauză ar da câștig părții române la CEDO fără discuție. Însă un asemenea rezultat nu ar avantaja doar apariția BOR în Ucraina, ci ar servi drept motiv temeinic si pentru Biserica Ortodoxă Rusă care va revendica, în baza libertății religioase și a jurisprudenței CEDO, revenirea mai multor parohii la situația anterioară anului 2018. Dorește Ucraina să se angajeze în această dispută cu Patriarhia Moscovei, de fapt cu Federația Rusă? Nu ar fi mai indicat să cedeze acum si să permită BOR înregistrarea legală în Ucraina? Aceasta ar trebui să fie linia de argumentație a autorităților de la București care, în lipsă de expertiză și de solutii, s-au blocat într-o inerție ce face ca acest conflict intra-confesional să se aprofundeze, nu să se îndrepte spre rezolvare. Este frapant de constatat că refuzul înregistrării BOR în Ucraina seamănă până la identitate cu speța Insula Şerpilor. România a dorit o soluționare pașnică, Ucraina a refuzat, până la urmă s-a ajuns la soluția dată de Curtea Internațională de Justiție. Cu deosebirea că la acea vreme diplomații români au știut ce argumente să invoce în fața omologilor lor ucraineni, argumente profesioniste, bazate pe reguli de drept. În prezent, pare a exista mai degrabă o panică generalizată de a dialoga cu Kyivul pe această temă.

Înregistrarea BOR în Ucraina va veni la un moment dat, mai devreme sau mai târziu. Ce se va întâmpla însă mai departe? Nu cumva partidele care susțin cauza identitară vor afirma că acesta este un prim pas în direcția unor revendicari teritoriale față de Ucraina? Mai mult ca sigur că da. Care ar fi atunci soluția? Într-o Uniune Europeană în care România și Ucraina ar face parte, asemenea revendicări nu ar mai avea niciun rost. Este motivul pentru care autoritățile de la București ar trebui să militeze mai mult pentru urgența integrării eruropene a Ucrainei. Până acum, Bucureștiul a fost vocal doar legat de integrarea în Uniunea Europeană a Republicii Moldova. De faot, integrarea Republicii Moldova și a Ucrainei simultan în UE este în interesul național al României. Nici acest lucru nu pare a fi înțeles pe deplin la nivelul MAE, Guvernului, Administrației Prezidentiale, etc. În acest moment, Ungaria și Slovacia fac presiuni pentru decuplarea Reăublicii Moldova de Ucraina. România ar trebui să fie statul european cel mai interesat de o integrare rapidă a Ucrainei în Uniunea Europeană, din motivul expus mai sus. Ar costa o asemenea integrare contribuabilul român? Evident că da, însă fiecare decizie de acest fel ar trebui explicată, din perspectiva câștigurilor pe termen lung. Vom plăti pentru Ucraina dar vom avea siguranța stingerii unor conflicte artificiale. Vom plăti pentru Ucraina dar vom câștiga un prieten în cadrul viitoarei Uniuni Europene, cu foarte multe voturi si implicit cu o mare putere decizională. Vom plăti pentru Ucraina dar în acest fel vocea partidelor care exacerbează elementul identitar va fi din ce în ce mai slabă.

Pe de altă parte, trebuie explicat că înregistrarea BOR în Ucraina corespunde intereselor naționale ale Ucrainei. Neînregistrarea perpetuează o stare de conflict, din care Moscova iese câștigătoare. Ucraina trebuie să arate propriilor săi cetățeni că respectarea drepturilor minorităților, într-un stat post-război, recunoașterea deplină a drepturilor omului, nu slăbesc Ucraina ci, dimpotrivă, o întăresc. Nu s-au facut eforturi în acest sens, suntem la început de drum. Nici BOU nu are structurat un mesaj coerent privind minoritățile naționale care aparțin de Ortodoxie. BOU nu a realizat încă faptul că este benefic să intre într-o alianță cu BOR în România și cu Mitropolia Basarabiei în Republica Moldova, pentru a consolida o Ortodoxie în regiune care să respingă și mai eficient russkyi mir si tezele Bisericii Ortodoxe Ruse. Statul ucrainean ar trebui să acorde mai multă importanță educației. Un manual care să prezinte minoritățile naționale de pe teritoriul Ucrainei (maghiari, români, slovaci, polonezi, etc.) nu există si nici nu se are în vedere o asemenea posibilitate. Nici România nu excelează la acest capitol. Există manuale care arată diversitatea minorităților din România dar acestea nu sunt studiate în școli sau licee. Mulți etnici români habar nu au că există o minoritate ucraineană ortodoxă istorică în România care nu apartine de BOR dar care respectă aceleași cnanoane ortodoxe.

Nu în ultimul rând, Ucraina și România ar trebui să se așeze cât mai urgent la masa dialoglui referitor la situația garantării drepturilor religioase ale etnicilor români în Ucraina (dar si ale etnicilor ucraineni în România) deoarece climatul extern nu este deloc favorabil. Ungaria a supralicitat necesitatea de a proteja minoritatea maghiară din Tanscarpatia. Astăzi la Kyiv se recunoaște că Ucraina a cedat de prea multe ori în fața unor pretenții exagerate ale Ungariei. Ar fi trebuit ca la fiecare revendicare să se ofere drepturile oferite de legislația europeană în  materie de protecție a minorităților naționale. Nici mai puțin dar nici mai mult. În prezent, Biserica Ortodoxă Rusă a găsit un aliat neașteptat dar de încredere în disputa sa cu BOU: mișcarea MAGA, ai cărei membri sunt convinși că nu se respectă drepturile credincioșilor ruși din Ucraina. La un viitor aranjament de pace, Federația Rusă va invoca cu siguranță această problemă. Este posibil chiar să se ajungă, în urma acestor negocieri, la un status quo ante, prin raportare la situația existentă înainte de schisma din 2018. În acest caz, confruntată cu presiuni din partea Ungariei, Federației Ruse, mișcării MAGA din SUA, nu ar fi rațional ca Ucraina, implicit BOU, să caute aliați acolo unde sunt cel mai ușor de găsit - România, respectiv BOR?

Toate aceste aspecte nu epuizează fondul problemei. O problemă care pare a fi insolubilă dar în legătură cu care nu există decât o singură cale - cea a dialogului între state si între Biserici. Până când nu se va crea un climat favorabil acestei idei extrem de simple în esență, ucrainofobia (și, în oglindă, românofobia) vor domina agenda publică a dezbaterilor atât la București, cât și la Kyiv. Nu îi îndemnați pe oamenii politici să se angajeze într-un conflict care nu duce nicăieri și nici nu îi sfătuiți să rămână în pasivitatea actuală. Îndemnați-i să promoveze dialogul, chiar si atunci când dialogul pare a fi o soluție contra curentului și fără mari șanse, precum este perceput în prezent.