Europa își îmbracă din nou armura. Curaj, unitate și vis imperial

M-am născut în Asia, am trăit în Europa. Asia este începutul, tăcerea dinaintea cuvântului, respirația cosmică în care omul și universul nu sunt încă despărțiți. De la Eufrat la Yangtze timpul nicicând nu curge, se întoarce mereu la sine. În Asia, civilizația nu se schimbă brusc, ci se desăvârșește prin repetiție.

Într-un oraș de la Mediterană m-am născut în adâncul unei eternități care nu cunoaște conceptul de grabă, în esența istoriei sale. În Asia, viața este o meditație, nu o misiune. Asia nu vrea să cucerească lumea, ci să se dizolve în ea.

Europa, în schimb, este spațiul unde clipa s-a rupt din eternitate. Timpul nu se întoarce în Europa, ci se avântă ca o săgeată care nu mai poate fi oprită. Europeanul nu contemplă cosmosul, ci îl măsoară. Nu mai ascultă tăcerea, ci o umple de idei. În Europa trăiești cu neliniștea și cu nevoia de a justifica fiecare respirație. În Occident, spiritul nu se dizolvă, ci se afirmă, se definește, se rupe de întreg pentru a se descoperi pe sine. Europa este capitalism.

Civilizația rupturii

Noi, europenii, am învățat nu doar să construim, ci și să demolăm, pentru a reconstrui altfel. Celelalte civilizații, civilizația chineză, lumea islamică, popoarele turcice și India eternă au trăit într-un timp circular, în ordinea echilibrului și a repetiției.

China, cu mileniile ei de unitate și rafinament, a inventat busola, hârtia, moneda fiduciară și tiparnița, dar nu a produs o revoluție a spiritului. Noul era o frunză crudă într-un copac vechi. În Europa, în schimb, copacul era tăiat din rădăcină, iar din trunchiul lui creștea altul, cu altă sevă, altă umbră, alt sens.

De la primele orașe-state ale Greciei până la zgârie-norii de sticlă ai globalizării, civilizația europeană (aici incluzând-o și pe cea americană, ca subdiviziune culturală) s-a definit prin ruptură, prin înnoire, prin negarea ordinii precedente.

Am distrus temple ca să ridicăm catedrale, am sfărâmat catedrale ca să construim fabrici, am prăbușit fabricile pentru a ridica rețele invizibile de siliciu și lumină.

Ingredientele civilizației Occidentale sunt amestecate adânc în mitologia ei.

Totul începe cu Iliada și Odiseea lui Homer. Acolo s-au turnat formele inițiale ale curajului, ale dorului, ale luptei și ale sensului. Și ori de câte ori Europa s-a pierdut, s-a regăsit revenind la ele,  revizitându-și propria mitologie.

Când Ezra Pound scrie Cantos, el nu face decât să refacă ritualul coborârii lui Odiseu în infern. Vergiliu, în Eneida, îl urmează pe Homer. Dante, în Divina Comedie, îl urmează pe Vergiliu. Pound, în secolul XX, îi urmează pe toți și descoperă că infernul modernității e plin, purgatoriul e aglomerat, dar paradisul este gol, gol, gol.

Această linie — de la sângele vărsat al eroilor homerici până la îndoiala modernă — este însăși coloana vertebrală a culturii noastre.

Succesiunea revoluțiilor

De la Renaștere până la era digitală, Europa și apoi întreaga lume occidentală a trăit nu prin stabilitate, ci prin revoluții succesive, culturale, științifice, tehnice, politice. Fiecare a zguduit ordinea anterioară, fiecare a produs un nou început.

Renașterea a fost prima trezire, reîntoarcerea la Homer și Platon, la măsura omului și la curajul cunoașterii. A fost timpul lui Leonardo și Michelangelo, când arta și știința s-au contopit într-o singură flacără.

A urmat Reforma lui Luther, care a spart unitatea spirituală și a semănat libertatea conștiinței. Iluminismul a adus rațiunea ca nouă divinitate, punând în centrul lumii omul și mintea sa critică.

Apoi, Revoluția Științifică a mutat privirea dinspre cer spre laborator, de la Copernic la Newton universul a devenit un mecanism de descifrat, nu un mister de venerat.

Revoluția Industrială a transformat mâinile în mașini și orașele în fabrici.

Secolul XX a ridicat alte „temple” precum electricitatea, automobilul, avionul, energia atomică, iar mai târziu, internetul și inteligența artificială.

Totul a culminat cu revoluția digitală, în care timpul însuși a fost spart în biți. Lumea s-a comprimat într-un ecran, iar omul a devenit simultan creator și prizonier al propriei tehnologii.

Dar toate aceste transformări, oricât de diferite, au un fir comun: obsesia pentru nou. De la umanismul Renașterii la algoritmii prezentului, noul a fost zeul ascuns care a cerut neîncetat sacrificii.

Restauratio magna

Europa are viitor pentru că știe să se reinventeze, chiar și atunci când pare să se prăbușească sub propria greutate. În ADN-ul său cultural este înscrisă forța de a renaște din ruină, de a transforma sfârșitul într-un nou început, de a construi sens din cenușa propriilor revoluții. Occidentul știe să ardă pentru a străluci. Nicio altă civilizație nu a făcut din demolare un act de creație și din criză o formă de înnoire spirituală iar acesta este secretul continuității sale.

Dincolo de granițele istoriei sale frământate, renaște acum o Europă a curajului, o Europă care nu se mai teme să gândească imperial, să își asume forța unei noi armate europene, capabilă să apere nu doar teritorii, ci și idealul unei civilizații care a învățat că puterea adevărată se clădește din unitate, viziune și curaj

În Asia m-am născut „să fiu”, în Europa am învățat „să devin”.

Europa m-a educat că neliniștea devine zbor, că dorința de a depăși limitele nu este un păcat, ci însăși respirația civilizației europene. Dacă Asia m-a învățat pacea, Europa m-a învățat curajul de a rupe tăcerea și, uneori, doar cei care îndrăznesc să tulbure liniștea ajung cu adevărat să o înțeleagă.