După foarte mult timp...

Pentru prima dată după foarte mult timp, nu îmi pare rău că echipa naţională a României a fost învinsă. Să nu mă întelegeţi greşit, mi-ar fi plăcut foarte mult ca România să fi câştigat meciul cu Franţa, dar după FOARTE mult timp nu îmi pare rău că a pierdut.

De ce? Simplu. Meciul cu Franţa a oferit o imagine pe care românii nu au mai văzut-o de foarte mult timp. Echipa naţională nu şi-a băgat autobaza în poartă, nu a jucat la trecerea timpului şi nu s-a bazat pe sutele de rugăciuni pe care, cu siguranţă, tata Puiu le-a rostit de-a lungul meciului. Echipa naţională a luptat, a presat, a încercat să câştige! Da, da, aţi citit bine, a încercat să câştige.

Ok, naţionala nu a avut vreun jucător care să iasă în evdenţă, nu a avut un om care să lase impresia că poate rezolva meciul de unul singur, dar ăsta nu este neapărat un lucru rău. Nu se naşte în fiecare generaţie câte un Hagi, un Cristiano Ronaldo sau un Messi. Uneori, acel jucător providenţial pur şi simplu lipseşte. Dar asta nu înseamnă că acea generaţie este ratată. Dimpotrivă, asta înseamnă că acei jucători trebuie să muncească de zece ori mai mult ca să ajungă să joace la fel de bine şi fără un om care să îi coordoneze şi să îi care în spate. Exact asta a făcut România în meciul cu Franţa. Nici un jucător nu a ieşit în evidenţă graţie calităţilor sale individuale, dar întreaga echipa a avut un scop comun. Victoria.

Evident, unii cârcotaşi vor spune că oricât de mult şi-ar fi dorit ei un rezultat pozitiv, Franţa totuşi ne-a învins. Dar să fim serioşi, nici Buffon nu ar fi scos şutul lui Dimitri Payet din minutul 89. Cu excepţia câtorva bâlbe, printre care se numără şi intervenţia demnă de un amator a lui Tătăruşanu la primul gol al Franţei, România nu a mai practicat de foarte mult timp un fotbal atât de plăcut din punct de vedere vizual. Cine ar fi crezut înainte de acest meci că o echipă formată din jucători decenţi, ca să nu spun mediocri, poate ţine piept unei echipe precum naţionala Franţei, gazda turneului şi marea favorită?

Mai mult, când a fost ultima dată când echipa naţională a reacţionat într-un mod atât de spectaculos după ce a primit un gol? Când a fost ultima dată când echipa naţională a avut aproape tot meciul cel puţin 4-5 oameni în jumătatea echipei adverse? Când a fost ultima dată când echipa naţională s-a luptat până în ultimul minut să revină în joc? Sigur, poate aceste situaţii au existat, de-a lungul timpului, separat în diverse partide, dar nu în ultimul timp şi nu toate în acelaşi meci.

Aş aplauda şi lăuda oricând o naţională care joacă frumos până în ultimul minut, dar care pierde, în defavoarea unei naţionale care joacă urât, dar câştigă. Din punctul meu de vedere, dacă România va arăta aceeaşi poftă de joc şi în meciurile cu Elveţia şi Albania, indiferent de scorurile finale, atunci acest turneu final va fi unul de succes pentru noi. Până la urmă, de la spiritul de luptă ar trebui să înceapă reconstrucţia echipei naţionale. Poate nu vom mai avea niciodată un Gică Hagi, dar dacă vom ajunge să avem 11 oameni care luptă până la final, atunci viitorul naţionalei poate nu va suna atât de rău.

P.S.: După meci, am văzut mai multe maşini care se plimbau pe bulevard cu tricolorul scos pe geam şi oameni veseli care se plimbau pe stradă strigând „România!”. Un gest simplu în sinea sa, dar pe care nu l-am mai văzut de mult timp, mai ales după o înfrângere.

P.P.S.: Franţa nu are faţă de campioană europeană. Poate în 2020, dar acum nu.