Dragul meu troll

La pace, politicienii vând iluzia numită ”prosperitate”, la război marfa se numește ”victorie”. E o negociere continuă din prima până în ultima zi, iar numărul negustorilor se mărește, un întreg aparat politic, militar, economic, de propagandă, lucrează pentru ca fiecare parte să vândă acest produs.

Știu că fac o greșeală, adresându-mă direct.

Am citit că exiști ca să ți se acorde atenție, dacă ești ignorat, după un timp obosești să mai apari, te muți la altă țintă.

Am citit și despre faptul că revii la viață, înflorești dacă autorul unei postări are un dialog cu tine, devii lipicios, te prinzi cu tot ce poți de mesajul lui, te documentezi, îl inunzi cu pofta ta de a-i răspunde și a-i demonstra că are un partener pe măsură de joc online, de karaoke, de lupte stilistico – analitice.

În mai puține cuvinte, te lipești ca marca de scrisoare.

Greu să scape omul după aceea.

Am zis, însă, că meriți și tu (se poate un per tu, o tutuire, așa, prietenească? dacă nu e voie îmi cer scuze, m-a luat tasta pe dinainte) puțină atenție, nu e frumos din partea mea să nu țin cont, după atâția ani, și de unele din observațiile, reproșurile, de construcțiile consonantice cu care îmi întâmpini din când în când, modestele mele însemnări analitice.

Când am început să postez pe această platformă, mi-am exprimat dorința de a nu avea comentarii la articolele scrise, considerând că e de ajuns dacă sunt citite, se ia act de conținutul lor, sunt acceptate sau nu, asta e.

Nici pe stradă nu ne place totul la cei din jur, cum merg, cum sunt îmbrăcați, cum discută în public, dar nu ne apucăm să îi tragem de guler pentru aceasta.

Redactorul de atunci, un domn tânăr și foarte serios, m-a pus imediat la curent cu politica platformei, cu rigorile comunicării moderne, care presupune și această deschidere către critica instantanee și publică.

Pe atunci se făcea și o filtrare a comentariilor, cele mai suculente rămâneau în spatele unei etichete gen ”comentariu neaprobat din motive de limbaj”, nu sunt sigur dacă exact așa era definiția cenzorială dar pe aproape.

Ulterior, toată lumea a putut posta, însă, tot ce a dorit, comentând și schimbând replici și cu autorul și cu concurenții de subsol de pagină.

Ascunși după perdea, comentatorii au fost niște croitori foarte exigenți cu articolele publicate, tăind mai întâi cu vorbe, după aceea măsurând.

Uneori ai scormonit după informații despre autor, cam cum fac paparazzi de la revistele de scandal, deși ce era de știut se putea afla din profilul postat pe prima pagină.

Făcând asta ți s-a părut că se creează un fel de intimitate, o legătură în care extazul pe care vrei să-l atingi este să ne tragem de șireturi, să ne spunem cuvinte porcoase, să-mi speli cu limba părul din ureche.

De pe vremea aceea, am prins drag de tine, trollișorul meu.

Recunosc, nu te citesc întotdeauna, dar știu că ești acolo, credincios, aștepți ascuns în umbră să apară articolul, nu contează subiectul, nu contează argumentația, vei avea întotdeauna ceva de spus.

Asta îmi dă o siguranță în plus, deși știu că nu sunt eu obiectul atenției tale, eu sunt doar ocazia ta de a ieși în lume, așa, cu paltonul altuia sau cu un costum de împrumut, cu nume ca o parolă de intrat pe X sau TikTok, pe rețeaua de plătit gazele, curentul sau apa caldă.

Aș putea fi supărat că sunt astfel folosit dar mă gândesc că tot răul spre bine, fac o faptă bună.

Când verifici (faci asta, nu? Să nu spui că scrii după ureche, la impuls, chiar așa?) dacă am scris corect un nume, o dată, o instituție, îmi pare că ne facem reciproc un serviciu, învățăm, ne documentăm, devenim mai buni.

Când argumentezi (știu că e un termen deplasat, ziceam și eu...) la o afirmație de a mea, chiar încerci să spui ceva, să-mi dai cu tifla pe un plan superior, dar nu durează mult și imediat mă înjuri mai urât ca la ușa cortului, eh, cât a fost a fost frumos, eu îți mulțumesc pentru clipele avute împreună.

Acum, pentru că subiectul articolelor mele din ultimii ani este războiul din Ucraina, aș putea face o trecere în revistă, un rezumat subiectiv al acelor momente din calendar, al acelor teme, la care, dacă te uiți dintr-o altă direcție se vede și o altă față a problemei, diferă și răspunsurile.

Mă voi referi la aspecte generale, nu-ți plac detaliile, m-ai și întrebat cu una din vocile tale, atunci când am scris ceva despre locurile unde se desfășoară în acest moment principalele lupte: ”Ce e asta, mersul trenurilor?”

Nu o fac doar pentru tine, trollicelul meu, ci și pentru niște cetățeni mai cu pretenții care spun cam aceleași lucruri ca și tine dar de pe platforme intelectuale mult mai pretențioase, uneori de pe piedestale de analiști, experți, profesori, formatori de opinie.

De ce vă întâlniți pe același teren în a afirma cam același lucru, cu mijloace diferite, unii pe prima pagină, ceilalți în subsol, e și aceasta o discuție de purtat, dar o complicăm pe cea pe care tocmai am început-o.

Nu ne lungim, să ne oprim doar la câteva ”controverse”, ca să folosim un termen în trend, pe care le voi aborda la un nivel foarte general:

Despre războiul drept și cel nedrept. Încep cu asta pentru că e o temă dragă tuturor celor care încearcă să justifice că dreptatea se află de o parte a frontului și vinovăția de cealaltă. Aș putea spune, de la început, că dreptul de a avea dreptate se judecă înainte, pe cale diplomatică, apelând la instituții internaționale, dialogând, făcând compromisuri. Dacă se ajunge la război, dreptatea rămâne să se stabilească la final într-un mod simplu: cine câștigă are și dreptate.  Narațiunea cu ”războiul drept” poate ajuta la mobilizarea forțelor proprii, ambele părți o cultivă, soldații din ambele tabere mor crezând că o fac pentru cauză. Când totul s-a încheiat, unii vor avea statui, alții vor avea morminte, uneori nici acelea.

Despre când a început războiul din Ucraina. Cel mai adesea, se răspunde: 24 februarie 2022. Și, probabil, e răspunsul cel mai apropiat de adevăr. Dar de o perioadă încoace, războaiele nu încep la dată fixă și, unele, nu se încheie nici dacă, între timp, se semnează armistiții. Există întotdeauna o anticameră gri a războiului, cum există, de cele mai multe ori, un post scriptum care nu se mai termină. Între 2014 și 2022, războiul s-a purtat prin intermediari, ai Rusiei în estul Ucrainei, ai SUA și NATO la Kiev. După 2022, Moscova a decis că nu mai e nevoie de păstrarea aparențelor și a intervenit direct. Pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, i s-a spus ”operație specială”. Când se va încheia confruntarea violentă și va fi semnat, cel mai probabil, un armistițiu, războiul va intra în faza epilogului gri, în care fiecare parte va spune că a câștigat și va afirma că nu a pierdut. Singura variantă diferită de aceasta este cea a unei capitulări. Întorcându-ne la începutul războiului, acest moment contează în legendarea conflictului pentru că poate indica direct cine este agresorul și cine este victima. Pentru 2022, este clar: Rusia se califică pentru primul termen, Ucraina pentru cel de-al doilea.  Dacă războiul a început, de fapt, înainte, definițiile se complică. Nouă ne plac explicațiile simple, sunt cele mai comode, sunt și promovate la statutul de ”adevăruri convenționale”.

Despre prieteni, aliați, parteneri și inamici. Uneori, războaiele încep într-o configurație de alianțe și parteneriate și se încheie într-o alta. Nu există loialitate decât în măsura în care se suprapune cu interesul. Și noi am pornit un mare război într-o tabără, chiar dacă ne-am ținut neutri o perioadă, și l-am încheiat, cu mare folos, în cealaltă. Într-un alt mare război, am întors iarăși armele, de data asta nu cu aceleași foloase. A fost mai curând o măsură de supraviețuire. Frate, frate, dar... Entuziasmul și solidaritatea statelor din UE și NATO, din anii 2022 – 2024, vizavi de efortul de război al Ucrainei, nu se mai regăsesc în perioada 2025 – 2026. Discursul liderilor statelor europene este majoritar, același, acțiunile practice sugerează, uneori, opusul. Iar în ceea ce privește SUA, nici nu mai știi pentru care mal al Niprului face lobby Administrația Trump. Războiul a început cu o avalanșă de sancțiuni economice și financiare împotriva Rusiei și se află acum la momentul unei stagnări economice a Europei. Ce s-a sperat că va cataliza efortul militar, s-a dovedit o piatră de moară care a stricat echilibrul euro-atlantic. Iar din punct de vedere strict militar, victoriile se obțin mai mult în media și în declarații decât pe front. Așa că prietenii, aliații, partenerii încep cu toții să tragă cu coada ochiului și în lateral, să vadă câți au mai rămas, și în spate, pentru a-i observa pe cei care făcut deja un pas înapoi. Steagul loialității e încă ridicat și flutură la Bruxelles, Berlin, Londra, prin statele baltice. Dar țările de la Vișegrad își fac din nou reuniunea de familie și trag obloanele pe jumătate pe direcția răsărit. Doar inamicul și aliații lui sunt solidari și încăpățânați.

Despre situația pierderilor. Statisticile, cifrele pierderilor și câștigurilor de orice natură, echipamente, teritoriu, oameni, la război sunt cele mai utilizate și cele mai puțin crezute. De cei care contează, de cei care știu și înțeleg cum stă situația. Pe de altă parte, marea majoritate a populației, atât din cele două state care se confruntă, cât și din țările care investesc moral și material în această confruntare, are o abordare diferită: crede tot ce vine de la aliați și parteneri și respinge instinctual ce spune inamicul, adversarul. De aceea, pe lângă duelul crud de pe front, există și un duel, la fel de cinic, deși nesângeros, al demonstrării capacității de ucidere și distrugere a forței celuilalt. Pe cine să credem? E o întrebare cu răspuns dificil pentru că răspunsul este, la rândul lui, o armă. Cu care se poate prelungi sau scurta cursul războiului. Adevărul privind forțele proprii este cunoscut în detaliu și, în linii mari, și cel privind forțele inamicului. Cine se înfruntă, se evaluează și se măsoară. Când încep să apară cifrele adevărate, asumate de ambele părți, pentru că nu mai pot fi negate, sfârșitul războiului e aproape.

Despre victorie. La pace, politicienii vând iluzia numită ”prosperitate”, la război marfa se numește ”victorie”.

E o negociere continuă din prima până în ultima zi, iar numărul negustorilor se mărește, un întreg aparat politic, militar, economic, de propagandă, lucrează pentru ca fiecare parte să vândă acest produs.

Care e uneori expirat, alteori e, cum spuneam, o iluzie, de cele mai multe ori este scump, mult prea scump.

Negustorii câștigă sau pierd, uneori mai puțin, alteori mai mult, așa e în afaceri, dar după război nu rămâne decât o singură tabără a cumpărătorilor: cei care pierd totul.

***

Am trecut prin câteva din aceste ”controverse”, așa, la modul general.

Celor care au purtat la un moment dat haina militară nu le place războiul, nu sunt sigur că știi asta, dragul meu troll.

Când foștii militari scriu despre el, așa cum fac eu, când încearcă să înțeleagă ce se întâmplă, aceste controverse, în cea mai mare parte, nu există.

Analiza are / încearcă să ofere / o anumită onestitate a aprecierilor, nu generalizez desigur, suntem și noi permeabili unor interpretări partizane, dar principala temă a scrisului este această frază pe care deja ai citit-o: Când totul s-a încheiat, unii vor avea statui, alții vor avea morminte, poate nici acelea.

Am ilustrat articolul și cu câteva fotografii care arată niște bărbați în două ipostaze, înainte de război și după ce au devenit soldați.

Numai cine a purtat haina care te transformă în albină războinică, în dronă de carne  luptătoare a unui stup care se duce să moară pe front, știe prețul acestei transformări.

Prin comentariile tale, dragul meu troll, îmi readuci aminte faptul că până și războiul are momentele lui de cancan și mahmureală.

La acest punct aș putea încheia cu o frază politicoasă care să înceapă așa: ”mulțumesc pentru colaborare....”, după care să enumăr câteva (poate chiar toate, să văd cât de lungă este lista, de ce aș face discriminări?) dintre numele / vreau să spun pseudo-numele celor care mi-au făcut complimente de toate felurile și au adus conținut și expertiză, așa cum s-au priceput, în subsolul, repet, însemnărilor mele analitice.

Cred, însă, dragul meu, trollișor, măi, trollică, măi, că s-ar risipi vraja legăturii dintre noi, că s-ar încheia un proiect care încă are viață, dacă putem continua acest dialog de ce să ne oprim aici?

E păcat să nu mă înjuri în continuare...

Hai că poți, hai că putem!