De două grivne speranță

Când se poartă negocieri, pentru observatorul extern se creează impresia că este posibil să se obțină o mediană a solicitărilor celor două părți.

Uneori chiar așa se și întâmplă, cei care duc direct tratative, cei care le-au încredințat mandatul pentru discuții, știu când situația permite acest lucru, când există un echilibru în confruntarea, războiul, litigiul pe care încearcă să-l încheie și sunt pregătiți să se întâlnească undeva la mijlocul distanței care-i separă.

Uneori, dar foarte rar, se întâmplă ca și soarta, Dumnezeu din ceruri, spiritele bune, șansa, poate chiar și, pur și simplu, un negociator genial... să intervină, iar rezultatul negocierilor să nu fie continuarea firească a evoluțiilor anterioare.

S-a mai întâmplat în istorie, se poate repeta.

Cel mai adesea, însă, negocierile doar pun pe hârtie ceea ce armele au obținut deja în teren.

Există și negocieri  purtate ca să prevină un eventual curs previzibil al evoluțiilor, de aceea textele pe care le discută nu sunt în relație directă cu ceea ce se întâmplă undeva acolo, la întâlnirea dintre cele două armate, poate nici nu a început războiul, poate e doar în faza în care există și o cale de întoarcere.

Teoretic, nu e chiar atât de greu să presupui că, în cazul izbucnirii sau continuării unui război, vor fi mai multe distrugeri, mai multe tragedii colective și individuale.

Iar atunci când raportul de forțe e evident în favoarea uneia din părți, chiar și pentru cei îndopați cu sloganuri propagandistice, identificarea unei soluții, prin tratative și negocieri, poate fi soluția pentru a obține un ”rău mai mic” decât un  ”dezastru final”.

În practică, toate acestea sunt, însă, utopii.

Întotdeauna vor fi lideri care vor crede până în ultima clipă că victoria e aproape.

Întotdeauna vor fi generali care vor raporta până în ultima secundă că soldații din subordinea lor o vor obține.

Întotdeauna vor fi părți masive, majoritare, din populație care îi vor urma orbește, vor crede și vor suferi fără crâcnire.

Întotdeauna războiul va fi privit și ca o investiție, de aceea primordială va fi recuperarea banilor, nu încetarea lui prematură, nu negocierea unei păci care să pună în pericol obținerea dividendelor sperate.

Întotdeauna războiul va fi și competiție cinică în promovarea propriilor valori, a propriei raportări la Bine și Rău, a propriilor proiecte pentru funcționarea lumii, în integralitatea ei sau doar în regiunea în interiorul căreia se desfășoară conflictul.

Întotdeauna războiul este o imensă eroare de calcul a uneia din părți, deseori a amândurora, iar în lumea noastră, în realitatea noastră, mulți recunosc micile greșeli, niciodată pe cele mari sau uriașe.

Negocierile de pace sunt însoțitoare ale războiului, uneori chiar din prima zi, un fel de cortină către public care fie ascunde cu totul ceea ce se întâmplă în spatele ei, fie se ridică încet – încet, mai și coboară, se ridică iar, până când cu toții, spectatorii și actorii, acceptă orice numai să se încheie piesa tragică de pe scenă.

În ceea ce privește războiul din Ucraina, suntem departe de acest moment, de abia s-au distribuit partiturile și rolurile, încă se crede că mai pot fi îmbunătățite replicile, încă nu e clar sfârșitul piesei, încă nu s-au distribuit toate costumele actorilor.

După acest preludiu explicativ privind negocierile la vreme de război, să ne întoarcem și la „meandrele concretului”.

Adică la negocierile în format trio – Rusia, SUA, Ucraina - care s-au mutat de la Abu Dhabi la Geneva, crescând cu o treaptă și nivelul reprezentării la delegația rusă.

Există puține informații despre negocierile propriu-zise, ambele delegații apelând la Amendamentul 5 – ”dreptul la tăcere”, orice vorbă aruncată în astfel de momente putând produce mult rău.

Transpiră spre public doar caracterizări generale, amorfe, înțelege fiecare ce vrea despre aceste negocieri.

Președintele Zelenski le caracterizează dual, cele militare cu oarece progres, cele politice rămânând ”dificile”.

Purtătorul de vorbe al Kremlinului, Dmitri Peskov, afirmă că e prea devreme pentru caracterizări.

Mediatorii americani au buzele zipate.

Noul / vechiul negociator șef rus, Vladimir Medinski, renunță la expozeuri istorice și le definește drept ”pragmatice” / ”businesslike”, ceva gen ”sunt doar afaceri, nimic personal”, cum ar spune un personaj negativ din filmul ”Nașul”.

Problema este că, pentru a fi încheiată această afacere, trebuie să mai moară niște oameni, să mai fie distruse niște orașe.

În curând vor fi patru ani de război pe muchie de numărătoare, iar perspectiva ca războiul să mai dureze este câștigătoare la mai toate casele de pariuri, în variante diverse:

-      până în noiembrie 2026, cel puțin, când vor avea loc alegerile parțiale americane, pe la Kiev sperându-se că republicanii lui Trump vor primi un cartonaș roșu de la electoratul american;

-      încă unu – doi ani până când Ucraina va epuiza și fondurile puse la dispoziție de partenerii europeni, iar Rusia va ajunge acolo unde i s-a tot prezis de patru ani încoace, la epuizarea resurselor militare și economice;

-      încă doi – trei ani, cam cât se presupune că vor mai fi resurse umane pentru a lua drumul frontului, după care Dumnezeu cu mila.

Ultimele trei runde de negocieri – va fi și o patra rundă, o confirmă ministerul ucrainean de externe – nu au mai numărat punctele anterioare ale planului de pace, nici cele 28 de puncte ale planului inițial al lui Trump, nici cele 22 care au urmat, nici cele 20 ale președintelui Zelenski, nici alte variante intermediare sau simplificatoare.

Totul se reduce acum la două pietre de moară așezate pe textul care poate încheia războiul:

-      cât teritoriu se cedează / ocupă de fiecare parte;

-      cine  și cum veghează / impune /  asigură că ceea ce se semnează, se și respectă.

Text care, sigur, trebuie să conțină rezolvări și pentru alte aspecte ale unei înțelegeri bilaterale, printre care, amintesc doar pe cea a dreptului la semnătură pe documentul care va fi convenit în final.

Rusia nu consideră legitimă actuala putere de la Kiev și a propus alegeri pentru rezolvarea situației, SUA  s-a raliat acestui punct de vedere.

De cealaltă parte, Ucraina are o legislație care interzice negocierea directă cu actuala conducere de la Kremlin, ceea ce poate ridica nivelul unui document bilateral doar până la înălțimea, să zicem, a unui armistițiu provizoriu, semnat, de exemplu de liderii militari.

Un astfel de act va fi unul de înghețare a conflictului, fără a se adresa problemelor de fond ale acestuia.

”Un armistițiu imperfect este mai bun decât un război care nu se mai termină” ar fi o soluție ideală.

Dar provizorie, în viziunea rușilor, deci mai mult decât imperfectă, chiar de refuzat.

Nimic mai sigur ca războiul, la acest moment, ar fi o caracterizare așa, la prima vedere, a perioadei prezente.

Oricât ne-ar plăcea comparațiile dintre război și jocul de șah, la cel din urmă putând anticipa cu un număr rezonabil de mutări înainte care va fi finalul jocului, la un conflict adevărat, chiar dacă evoluțiile par la un moment dat la fel de clare, nimic nu e stabilit până în ultima secundă a bătăliei.  

Spre deosebire de jocul de șah, în lumea reală se mută și logic și ilogic, uneori haotic, uneori apar și dispar piese peste noapte, chiar și tabla de joc își poate schimba forma și dimensiunile.

De aceea cele două părți continuă să mute soldați și armate ca și cum ar avea o formulă magică prin care realitatea câmpului de luptă, a confruntării, în general, poate fi întoarsă miraculos în ultima clipă.

Și, totuși, războiul se îndreaptă spre final, chiar dacă nu e foarte clar ce se află dincolo: un armistițiu sub semnul înghețului sau o pace caniculară.

Și se va întâmpla acest lucru chiar dacă e destul de clar că nu va fi mâine sau poimâine, chiar dacă e limpede că va fi multă lume bună supărată atunci când vor înceta luptele și va fi și o mulțime uriașă de oameni care va aplauda acest lucru și va respira ușurată.

Se va apropia sfârșitul pentru că sunt o serie de indicii care punctează către această evoluție:

-          deși negocierile merg greu, toată lumea avansează proiecte și propuneri ca și cum în curând s-ar închide casa și ar rămâne pe dinafară. Ceea ce, în cazul Europei cu motor în doi timpi, chiar s-ar putea întâmpla. Ultimul exemplu îl pot reprezenta propunerile doamnei Kaja Kallas pentru reciprocitate între Rusia și Ucraina: dacă o parte va fi obligată să-și reducă forțele armate și cealaltă ar trebui să facă la fel, dacă o parte pierde războiul și cealaltă trebuie să se comporte ca și cum și ea l-ar fi pierdut. Fiind atât de pertinente, sigur cele două echipe de negociatori vor deschide o anexă pentru a le include în programul discuțiilor, iar echipa americană își va da o palmă peste frunte că nu s-a gândit înainte la asta

-          partenerii europeni ai Ucrainei au stors încă o dată bugetul comun - deși au tras cu ochiul și la activele ruse, dar Belgia a zis pas -  și au adunat o punguță cu 90 de miliarde de euro, îndeajuns pentru sezonul de război 2026 – 2027. Pentru că toată lumea știe că acest ”împrumut” nu va fi, cel mai probabil, niciodată returnat, el este considerat și ca ultima forțare financiară europeană pentru victoria Ucrainei. Ce va fi mai departe... vom afla în curând;

-          atacurile ruse din ultima perioadă asupra infrastructurii industriale și energetice a Ucrainei afectează nu numai viața economică a țării, au consecințe și asupra funcționării logisticii militare, a capacității armate a Ucrainei. Nu e fizică cuantică / ”rocket science” să știi că acest lucru nu poate continua pe termen lung, mai ales dacă pui în ecuație și problemele cu resursa umană pentru forțele ucrainene;

-           au devenit mai evidente variantele de lucru și de rezervă care ar putea fi oferite Kievului pe modelul ”alege ce-i pe masă, altfel ne luăm jucăriile și plecăm”. Și revenim, astfel, la exigența Moscovei, acceptată, aparent, de Washington, privind organizarea de alegeri prezidențiale la Kiev. E deja înghesuială la pronosticuri, se îmbrâncesc potențialii cotra-candidați să iasă în față, să știe lumea care sunt alternativele, cele care contează. Un portret robot al viitorului președinte ar putea arăta astfel:

·       să nu fie din vechea gardă, cea care a adus țara la situația actuală (deci fără Poroșenko, Timoșenko, Zelenski?...);

·       exclus politicieni pro - Rusia (probabil Ianukovici a fost ultimul cu această abordare)

·       naționalist dar cu măsură, ca să poată fi și pro-Europa (e un pluton întreg de nume!);

·       dacă ar fi și erou de război ar lua potul cel mare. Ceea ce ar favoriza niște generali cu înclinare spre politică, eventual și cu trecut de dizident față de actualul lider de la Kiev.

Se califică direct fostul comandant al armatei ucrainene, generalul ambasador Valeri Zalujnîi, care tocmai și-a adus aminte că președintele i-a pus unele piedici înainte de ofensiva eșuată din vara anului 2023 și, firesc, l-a pârât la ”dragă redacție”.

Intră în play-off și actualul șef al administrației prezidențiale de la Kiev, negociator pentru pace la Abu Dhabi și Geneva, generalul Kirilo Budanov.

Se spune despre el că e mai pragmatic decât șeful lui direct, ceea e deja mare lucru.

Și cu asta, gata, s-a închis lista.

Acum dacă știm toate astea rămâne numai să așteptăm.

Și să avem speranță câtă putem cumpăra de banii noștri.