De ce nu suntem cinstiți cu noi înșine

Pentru că noi avem o discrepanță foarte mare între obiectivele declarate și obiectivele efective. Ne antrenăm constant propriile LLM-uri biologice (adică propriile creiere) să obțină dopamină din activități cu valoare redusă sau non-valoare.

Declarăm că vrem diverse lucruri:

• vreau să slăbesc
• vreau să câștig mai mulți bani
• vreau să evoluez
• vreau să mănânc mai sănătos
• vreau să fac mai multă mișcare, să citesc mai mult, etc...

Dar facem lucruri care ne provoacă MAI MULTĂ dopamină pe termen scurt decât acțiunile declarative:

• vreau să stau pe social media, pe Netflix, ...
• vreau să consum content plăcut creierului meu, generator de dopamină (short format)
• vreau să mănânc ceva gustos, cu multă sare, zahăr și grăsimi (junk, carbohidrați, dulce...)
• vreau să îmi mențin plăcerea inerțială (sau să stau mai mult în pat)
• vreau să evit durerea
• vreau să evit senzațiile negative potențiale de reject, de eșec, de pierdere de status...

Atât timp cât o să zicem că vrem ceva, dar acțiunile ne arată că de fapt vrem altceva, probabilitatea atingerii obiectivelor declarate e infimă.

Din punct de vedere al evoluției personale, 100% din adulții români se pot împărți astfel:

Spectatorii ~84% - își trăiesc viața pe pilot automat, ghidați de obiceiuri, cultură și civilizație. Majoritatea cred în stele, astrologie, destin, numerologie, alții sunt de vină pentru tot ce li se întâmplă. "Să ni se dea". "Eu merit, doar că nu primesc". Inerție. Destin.

Aspiranții ~14% - consumă conținut motivațional, vorbesc despre schimbare, practică gândirea pozitivă. The Secret. Se simt bine consumând content de evoluție personală, după 1 an sunt fix în același loc. Își trag dopamina din speranța zilnică. Cumpără cărți de self-help, le citesc, după cumpără următoarea carte de self-help.

Luptătorii ~2%. Fac munca grea. Disciplină radicală, eșecuri asumate, disconfort voluntar. Îndărătnici. Acționează. Pe aceștia îi vrei ca prieteni, să te inspire, să te tragă în sus.

Probabilistic vorbind, nouă, ca specie, ne place să ne mințim singuri pe toate planurile. Cu alte cuvinte, suntem probabilistic ipocriți.

- Aruncăm gunoaie în natură când ieșim la un grătar și tot noi suntem supărați "că ce murdar este".

- Spunem la nivel declarativ că vrem ca produsele din supermarketuri să nu aibă E-uri. Dar câți sunt foarte stricți să nu cumpere produse pline de conservanți, îndulcitori, potențiatori de aromă?

- Mulți spun că vor ca politicienii să nu mai fure, să fie corecți. Dar câți dintre ei au fost 100% corecți și nu au luat măcar o foaie de hârtie sau nu au cheltuit banii angajatorului pentru interes personal?

- Câți dintre noi spunem că vrem să slăbim, dar mâncăm toate prostiile hipercalorice?

- Oare câți dintre noi avem comportamente care ne fac rău? Fumat, mâncat junk, lipsă de somn, etc. Teoria o știm. O aplicăm? Nu prea.

Știm că statul pe ecrane, consumând dopamină facilă, nu ne ajută absolut deloc. Decât că ne dă o plăcere pe termen scurt. Știm că nu e bine. Totuși, suntem dependenți de această dopamină.

Acum mulți ani, când lucram pentru una din megacorporațiile planetare, am avut o epifanie. La o ședință, CEO-ul ne spune că performanța noastră este considerată bună/slabă în funcție de rezultatele financiare pe ultimul trimestru. Atât. Acționarii își doresc dividendele trimestriale și vor creștere continuă, altfel ... deranj.

O abordare pe termen foarte scurt. Astfel, fiecare CEO, mai ales că avea mandat limitat, are interesul 100% să crească compania, trimestru cu trimestru, să genereze dividendele, după care își lua familia și era relocat în altă țară, pe un pachet mult mai bun, cu bonusuri mult mai mari.

Politicienii de asemenea gândesc pe termen scurt, pentru că în principal sunt forțați de structura democratică. Cicluri de 4 ani. După 4 ani trebuie să fie suficient de bine, încât la vot să mai primească un mandat.

Majoritatea oamenilor majoritatea timpului sunt nemulțumiți de politicienii care îi conduc. Că nu fac treabă suficient de bună și rapidă. Că iau decizii greșite (sau mai bine zis decizii cu care tu, ca votant, nu ești de acord). Mai ales dacă implică o durere suplimentară...

Și politicienii și corporațiile livrează ceea ce se cere. Dacă se cere junk, o să livreze junk, ca să maximizeze outputul. Nu trebuie să fim mirați.

Primim ce vrem. Primim ce alegem. Și alegem cu precădere variantele cele mai comode.

Toleranța noastră la disconfort, la durere, a scăzut enorm în societate. Preferăm durerea cronică (cu certitudine ridicată) vs o durere acută, gen trasul leucoplastului, ca să nu mai ai deloc acea durere.

Copiii noștri, generațiile tinere, sunt adevărați snow-flakes. Statistic, nu rezistă la critici. Nu rezistă la muncă grea. Nu citesc. Nu au abilitatea să se concentreze suficient de mult cât să intre în starea de Flow, să poată să devină buni la ceva. De aceea rata de abandon la universități este uriașă. De aceea rata de abandon la primele locuri de muncă e uriașă. De aceea rata șomajului la tineri e uriașă. E prea greu pentru ei. Prea dificil.

Soluția?

Să ne antrenăm toleranța la durere, la inconfort. Să îi întărim pe copiii noștri, să nu abandoneze așa de ușor. Modificarea identității personale. Să conștientizăm că obiectivele declarate sunt diferite de obiectivele efective. Să ne antrenăm să ne obținem dopamina din acțiunile mai puțin plăcute pe care trebuie să le facem.

Trebuie să ne folosim chimia propriului nostru corp ca aliat în lupta evoluției personale. Altfel, suntem pe toboganul numit soartă.

Gândiți-vă că toată societatea umană plusează pe UX și UI, pe creșterea comodității. Doar că această creștere a comodității ne face din ce în ce mai slabi.

Doar prin întărirea caracterului personal vom putea să evoluăm accelerat. Și ține de fiecare dintre noi să ne întărim personal și pe cei dragi nouă.