De ce nu cred în victimizarea Greciei

De ce nu pot fi solidar cu guvernanţii greci, care, dupa cinci ani de austeritate, îşi întreabă poporul daca mai vrea să strângă cureaua, dar, în acelaşi timp, instituie controlul capitalurilor, închide băncile, caută disperat surse pentru acoperirea nevoii de lichidităţi, tolerează un nivel al şomajului de 26% în creştere şi un ritm infernal de închidere a firmelor private.

Răspunzând unui mesaj primit pe facebook vreau să precizez că nu m-am alăurat capitaliştilor „oribili" care au primit un răspuns „pe măsura ", dar nici nu pot să mă solidarizez cu politicienii necinstiţi.  

 
Un guvern autodefinit eurocomunist pune, şmecher, o întrebare neclară printr-un referendum, din care grecii înţeleg că ar fi vorba de opţiunea pro sau contra austeritate, iar Europa vede alternativa rămânerii sau ieşirii Greciei din zona euro. Nici măcar nu cred că Troica sau Eurogrupul sunt partea bună a jocului. Au făcut suficiente erori începând cu păcatul iniţial al acceptării interesate a minciunilor fostelor guverne de la Atena. La data intrării Greciei în zona euro, deşi economia elenă nu îndeplinea condiţiile de convertibilitate s-au constatat îndeplinite criteriile de la Maastricht. Zona euro a acceptat creditarea Greciei în creştere exponenţială, deşi statul era condus neprofesionist de mai multe guverne succesive.
 
Astăzi problema este diferită.
 
Guvernul elen îşi întreabă poporul, după cinci ani de austeritate, dacă mai vrea să strângă cureaua,  dar, în acelaşi timp, instituie controlul capitalurilor, închide băncile, caută disperat surse pentru  acoperirea nevoii de lichidităţi, tolerează un nivel al şomajului de 26% în creştere şi un ritm infernal de închidere a firmelor private.
 
Ei bine, nu pot fi „cool" şi să înteleg astfel de iresponsabili. Problemă guvernanţilor greci nu este să sfideze Europa şi să se arate cât mai colţoşi la masa negocierii. La Bruxelles şi la Stuttgart negociatorii greci sunt cât se poate de cooperaţi şi evident versatili. Acasă, Tsipras şi ai lui sunt vânjosi, încercând să explice haosul şi nesiguranţa în care au aruncat o naţiune europeană prin apelul la demnitate sau mândrie naţională în faţa „teroriştilor" europeni. Când aceiaşi europeni se irită doar la vederea ministrului de Finanţe - purtătorul de cuvânt al demnităţii, dl. Tsipras - prim-ministrul elen - se leapădă rapid de acesta.

De ce nu pot fi solidar cu astfel de politicieni? Iată de ce:

1. Atunci când economia ţării tale mai rezistă 2-3 saptamâni, iar singura oferta pe masa negocierii pare a fi un ajutor umanitar, nu îţi minţi poporul cu victoria într-un referendum care agravează o situaţie şi aşa dramatică. 

2. Nu pot fi solidar cu politicienii greci extremişti, care afirmă, ridicol, ca pot negocia cu cineva în Europa „de pe poziţii de forţă".

3. Astăzi, în politica europeană, în barca lui Tsipras, se află partidele extremiste, de tipul Frontul Naţional sau UKIP. 

4. Nu pot fi solidar cu poziţia unuia precum Nigel Farage care de curând îi considera pe români demni de a fi aruncaţi în afara Europei. Aberaţiile unor astfel de politicieni arată cât de toxică este politica extremistă, fie de stânga sau de dreapta.

Ar fi interesant să vedem ce vă spune partidul Podemos la alegerile din Spania - confruntată la rândul său cu mari probleme economice - privind recuperarea celor 50 miliarde de euro împrumutate Greciei pentru a trece de criză. Pentru a fi consecvent, va renunţa partidul antisistem la această datorie din solidaritate anticolonială europeană cu Syriza?

5. Din perspectiva creditării, Grecia înregistrează un nivel ridicat al riscului de ţară. Nimeni, în afara Troicăi, nu mai împrumuta aceasta ţară. Dacă Grecia pleacă de la masa negocierii trebuie să găsescă un creditor care să umple golul bugetar.

Deci nu pot fi solidar cu guvernanţii care îşi înşală poporul afirmând ca în 48 de ore de la încheierea referendumului se va ajunge la o înţelegere cu creditorii, iar finanţarea Greciei va fi reluată. Sunt solidar cu lumea occidentală, cu standarde şi valori împărtăşite în comun şi ma dezic de „profeţii mincinoşi". Tsipras şi Varoufakis ştiau că nu aceasta era realitatea.

6. În cautare de variante, Tsipras a cerut ajutorul Moscovei. Evident că acest demers nu i-a păcălit nici pe ruşi şi nici nu i-a intimidat pe occidentali. În orice caz, nu pot să fiu solidar cu un guvern care într-un moment de criză internă caută ajutor, în afara organizaţiilor internaţionale din care face parte, la un stat care ameninţă România cu represalii. Scutul antiracheta este o decizie a NATO sprijinită şi de Grecia.

7. Grecia are un sistem corupt şi disfuncţional de taxare. Serviciul public este întreţinut artificial şi neprofesionist. Reformele, dincolo de austeritate, cer timp, voinţa politică internă şi solidaritate internaţională. Nu pot fi solidar cu politicieni care evită deciziile fundamentale şi aruncă responsabilităţile în afara graniţelor.Tehnica naţionalist populistă care caută inamicul în exteriorul tarii, după modelul Milosevici, poate deveni devastatoare pentru o naţiune neatentă.