Cum mi-a dat plasă Dan C. Mihăilescu. De două ori

Eram student în anul trei de facultate şi-mi fusese repartizată o nouă cameră de cămin. Se puteau distinge, între cei patru pereţi, următoarele: şase găuri în pereţi cu diametrul de peste cinci centimetri şi toate culorile care există în alb şi maro, estompate sublim în jurul celor şase găuri, jumătate de linoleum şi jumătate de ciment, un bec ars, trei PET-uri în care fusese bere şi câteva borcane cu murături.

Mobilier nou: când m-am pus în pat pentru prima dată, s-a dezmembrat. Mohorâtă imagine de ghetou tineresc, obişnuită în căminele studenţeşti din Capitală. Cam ăsta e, în mare, ciclul lor de viaţă: strâng PET-uri, murături de la Craiova şi Ploieşti şi pete pe pereţi. În fine, camera asta se cerea măcar puţin fardată, dacă nu chiar demolată şi construită din nou. M-am gândit că pot face treaba asta chiar eu, aşa că fuga la magazin.

Cumpărasem tot felul de detergenţi, vopseluri, şmirghel!, glet, amorsă pentru tencuieli, şpaclu, trafalet şi le căram cu un soi de entuziasm dezorientat. Eram obosit, mi-era uşor teamă de momentul în care le voi folosi şi sunt absolut sigur că arătam ca un arierat. La un moment dat, punga pe care o trăgeam după mine s-a rupt, iar detergenţii şi trafaleţii s-au răspândit pe tot asfaltul. În loc să râd cu gura până la urechi de ghinionul meu, eram foarte, foarte stânjenit.

Dintre toţi trecătorii care mă compătimeau sarcastic cu figurile lor de oameni cărora nu li s-a rupt punga, s-a oprit în dreptul meu Dan C. Mihăilescu. Dan C. Mihăilescu, critic literar, om de litere şi realizator de emisiuni. Ai, cumva, tendinţa să-i saluţi prieteneşte pe oamenii ăştia pe care-i vezi la TV – poate că şi televizorul creează un soi de legătură neştiută între oameni. În fine, Dan C. Mihăilescu a scos din buzunar o pungă şi mi-a dăruit-o. I-am mulţumit c-o glumă, pe care-o ştiam dintr-o campanie electorală eşuată: „Vă mulţumesc, domnule Mihăilescu – să-i arăt că-l cunosc! –, în sfârşit cineva care nu-mi dă plasă!“. Acest moment de un absolut firesc, când o persoană ajută o altă persoană, mi-a rămas întipărit în minte. Mi s-a părut mişto.

Peste mai mulţi ani, Dan C. Mihăilescu e invitatul meu într-o emisiune TV. M-am gândit să-l pun în dificultate şi să reiau povestea asta. Am reluat şi gluma politicianistă, una din cele trei pe care le ştiu: „Mi-aţi dat plasă!“. „Da, îmi amintesc, pe şoseaua Olteniţei! Dumneavoastră eraţi? Cred că era o plasă de la Humanitas“, mi-a răspuns jovial. Am amuţit!

E absolut normal ca eu, student de provincie, să-mi amintesc despre momentul oricum chinuitor. Dar ceva ciudat se întâmplă şi cu Dan C. Mihăilescu! Nu poate fi vorba doar despre amabilitatea sa aparte ori despre faptul că ştie să fie afabil cu atâta naturaleţe. E măcar puţin straniu să-ţi aminteşti cu aşa exactitate o întâmplare altminteri obişnuită, care nu iese deloc din cotidianul banal. E ca şi când ai şti cu precizie în ce fel bătea vântul atunci când ai fost călcat pe pantofi de cucoana expansivă de la metrou. Nu ştii.

La finalul emisiunii, a cotrobăit în geantă şi, cu acelaşi umor, mi-a mai dat o pungă, în care să-mi pun ultima sa carte, „Despre nerăbdarea de a fi răbdător“, pe care mi-o semnase înainte. Câteodată, pare foarte ciudat să întâlneşti oameni normali.